De Marius Ghilezan Pe vremea anilor ’80 se vorbea prin Bucureşti despre o relaţie a Zoiei Ceauşescu cu un scriitor tânăr. Cât din legendă a explicat Petru Popescu rămâne ca cititorul să descopere singur. Trăit în America, autorul ştie că subiectul vinde. Dacă nu ar fi notat trecător în prefaţă că „Supleantul” este un roman, iar ca gen literar „acesta prezintă visele autorului”, l-am fi putut acuza de şmecherie. Să vorbeşti toată cartea despre nişte personaje care nu mai sunt şi care nu pot confirma sau infirma întâmplările, iar tu ca autor să te poziţionezi cum vrei, după 30 de ani, este o acţiune imorală. Dar Petru Popescu este şi scriitor de scenarii. Aşa că atunci când îţi iei cartea îţi asumi rolul de spectator. Şi faci parte din decor. Ai dreptul să şi renunţi. Ca unul care am studiat viaţa dictatorilor nu m-au deranjat prea tare excesele de conştiinţă ale tânărului care flirta cu fiica şefului ce emana „o aromă afrodiziacă specială: puterea”. Greu de crezut totuşi că la acea vreme, vreunul, oricât de iubit ar fi fost, avea curajul să-i prezinte tabloul realităţii sociale, aşa cum o face Popescu în carte. Nu am înghiţit exchibiţionismul său literar ca pe o gogoaşă. Ştiu că dacă a avut vreo relaţie cu Zoia, încearcă să-şi dreagă imaginea. Dacă e doar o ficţiune, atunci cartea este bună. În orice ipostază, „Supleantul” provoacă pofta de lectură. Un tânăr scriitor de succes s-a nimerit în Berlinul de Est, aproape de Zid, la un concert Led Zeppelin. Când muzica era mai tare, forţele de ordine estice au bătut şi mai tare la cei care fredonau: „I look to the west, and my spirit is crying for lea-eaaa-ving…” În avionul de întoarcere a fost remarcat de fiica preşedintelui. Au schimbat câteva vorbe, iar la destinaţie, a primit de la ea un disc al trupei....