De Marius Ghilezan
Pe vremea anilor ’80 se vorbea prin Bucureşti despre o relaţie a Zoiei Ceauşescu cu un scriitor tânăr. Cât din legendă a explicat Petru Popescu rămâne ca cititorul să descopere singur. Trăit în America, autorul ştie că subiectul vinde. Dacă nu ar fi notat trecător în prefaţă că „Supleantul” este un roman, iar ca gen literar „acesta prezintă visele autorului”, l-am fi putut acuza de şmecherie. Să vorbeşti toată cartea despre nişte personaje care nu mai sunt şi care nu pot confirma sau infirma întâmplările, iar tu ca autor să te poziţionezi cum vrei, după 30 de ani, este o acţiune imorală. Dar Petru Popescu este şi scriitor de scenarii. Aşa că atunci când îţi iei cartea îţi asumi rolul de spectator. Şi faci parte din decor. Ai dreptul să şi renunţi. Ca unul care am studiat viaţa dictatorilor nu m-au deranjat prea tare excesele de conştiinţă ale tânărului care flirta cu fiica şefului ce emana „o aromă afrodiziacă specială: puterea”. Greu de crezut totuşi că la acea vreme, vreunul, oricât de iubit ar fi fost, avea curajul să-i prezinte tabloul realităţii sociale, aşa cum o face Popescu în carte. Nu am înghiţit exchibiţionismul său literar ca pe o gogoaşă. Ştiu că dacă a avut vreo relaţie cu Zoia, încearcă să-şi dreagă imaginea. Dacă e doar o ficţiune, atunci cartea este bună.
În orice ipostază, „Supleantul” provoacă pofta de lectură. Un tânăr scriitor de succes s-a nimerit în Berlinul de Est, aproape de Zid, la un concert Led Zeppelin. Când muzica era mai tare, forţele de ordine estice au bătut şi mai tare la cei care fredonau: „I look to the west, and my spirit is crying for lea-eaaa-ving…” În avionul de întoarcere a fost remarcat de fiica preşedintelui. Au schimbat câteva vorbe, iar la destinaţie, a primit de la ea un disc al trupei.
Prietenii scriitorului rămân şocaţi. Chiar Zoia, în persoană? Viaţa tinerilor care îşi schimbă Dacia între ei curge lin până în ziua în care un „seci” caută să spargă apartamentul în care stătea autorul. Prins asupra faptei, ofiţerul îi înmânează ca o justificare o invitaţie la o expoziţie de artă. Acolo se reîntâlneşte cu personajul de la vârf. Amândoi se plimbă pe străzile Bucureştiului trist. Nu-şi împart visele, ci doar ochiadele. Se despart fără un gând de regăsire, până într-o zi în care reapare ofiţerul, garda de corp a fiicei şefului, cu un mesaj. Zoia se autoinvită la o petrecere a scriitorului. Acolo cunoaşte toată trupa sa, precum şi părinţii. Pentru că nu putea veni cu mâna goală, a adus o maşină de scris „Olivetti”, nou nouţ, pentru viitoarele opere, precum şi invitaţia de a însoţi familia prezindenţială „în cel mai mare proiect”. Astfel, el împreună cu prietenul său fotograf de morţi, care visează să ajungă fotoreporter, pleacă în America de Sud. Devine scribălău oficial al puterii. O ascensiune fulminantă, nu doar datorită relaţiei neascunse cu Zoia, ci şi a talentului. (Zău!)
Intrigi, conflicte, angoase, toate se petrec din dorinţa dictatorului de a deveni un mediator mondial. Tânărul nu este un Yes Man, doar un titrat care are soluţii. De aici teama unuia ca Anton, un piţifelnic din curtea de lingăi, de a apărea un nou concurent. Fireşte că tentativa de salvare a lui Allende eşuează, iar tânărului, după o noapte în sfârşit consumată (i-a trebuit autorului 3/4 din carte să ne aducă la momentul împlinirii dragostei), i se propune o colaborare. Refuză. Şi ripostează cu pumnii. Preferă să fugă pe un pod de liane, decât să se conformeze sistemului. O lasă pe Zoia în singurătatea ei şi fuge. Aşa se termină o poveste plină de peripeţii, cu puţine scene amoroase. O mai multă carnalitate şi o voluptate erotică ar fi lăsat urme mai adânci pe creierul cititorului. Dacă personajul feminin nu ar fi fost mult contestata fiică a preşedintelui, romanul ar fi fost de duzină. Aşa are rating. Merită să-ţi pierzi o noapte. Dacă ai vise erotice cu un reprezentat al puterii nu deschide „Supleantul„. Dacă urmăreşti cum se consuma viaţa la vârf, aventura merită urmărită.
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Un fragment toate fi citit aici: http://atelier.liternet.ro/articol/8345/Petru-Popescu/Supleantul.html
Am rasfoit-o dar nu m-a convins sa o cumpar. Ma intreb daca nu ar fi fost vorba de fiica lui ceausescu, daca mai zicea cineva vreo vorba de cartea asta?
maicamea zice ca asta era pe linie in vremea lu ceausescu, acuma se da si el victima ca tot e la moda sa scri despre ce nasol era atunci si ce dizidenti mari eram noi toti.
O lucrare foarte slaba, COMERCIALA, din pacate pentru dumneata Popescu Petru ai esuat in mult sperata imbogatire pe seama temei alese(inventate). Cu toate stardaniile dumitale cred ca vei ramane tot un ANONIM. INVENTIILE sunt de domeniul ,,povesti nemuritoare”…. Credeai ca folosindu-te de numele doamnei Zoie Ceausescu te vei face cunoscut?
MARE GRESALA!!!! Caracterul mizerabil pe care mie mi-ai creat impresia ca il ai te-a determinat sa inzentezi povesti de dragoste cu o persoana la al carui nivel intelectual nu ai fost, distinsa doamna Zoie Ceausescu nu cred ca a dorit sa schimbe prea multe vorbe cu dumneata. Cartea dumitale apare dupa trecerea in nefiinta a doamnei, probabil de teama unor reactii la minciunile dumitale scruntate, dar datorita caracterului doamnei si a bunului sau simt nu riposta constienta fiind ca educatie la varsta dumitale nu se mai face
Am cumparat cartea cu sufletul la gura, in asteptarea minunii cu care cartile lui Petru Popescu mi-au umplut anii studentiei.
I-am dat aprioric valoare si splendoare.
Doamane, ce dezamagire….
Nu este posibil sa ai la indemana o tema de Nobel, sa ai instrumentarul unui scriitor bun, plenar in anii 70, si sa iesi pe piata cu un produs atat de necopt.
Ca o paine necoapta, necrescuta, de neconsumat.
Pareri de rau.