Este incredibil câtă istorie muzicală şi câtă istorie pur şi simplu pot să încapă într-un spaţiu tipărit de numai 175 de pagini! Avem, mai întâii, Timişoara imediat post-belică, cartierele sale muncitoreşti, cu sărăcia lor, dar şi cu farmecul jocurilor şi al prietenilor din copilărie, dintre care aveau să se selecteze, de altfel, şi membrii primei formaţii din care a făcut parte Kamo, la mijlocul anilor `60, Sfinţii, laolalta cu Nicu Covaci, Mony Bordeianu, Dorel Vintilă, Claudiu Rotaru (componenţa din 1966). Este perioada în care cântă ba la Clubul CFR, ba la cluburi de fabrică, ba la – mai selecta! – Sala Lira. Urmează apariţia fabuloasă a Phoenix-ului, cu primele MP-uri, de care îmi amintesc perfect, cele cu Canarul, Vremuri, Nebunul cu ochii închişi, cu prima apariţie la TVR, încă îngăduitoare cu părul lung şi muzica „decadentă”, cum avea sa fie poreclită cu prilejul „micii revoluşii culturale”, declanşată de Ceausescu la întoarcerea din vizitele din China maoistă şi Coreea lui Kim Il Sung. Tot atunci, prin premiile primite la Festivalul Artei Studenţeşti, secţiunea Beat (1968) şi la festivalurile de la Club A, gloria Phoenix-ului devine una naţională, iar la Timişoara formaţia îşi face trecerea din cluburile muncitoreşti la Casa de Cultură a Studenţilor. Cred ca nu voi uita nicicând disputele mele liceene cu colegii de generaţie, cu câţiva ani mai mici decât „idolii” noştri, în ceea ce priveşte formaţiile româneşti ale momentului, ierarhia acestora, că era vorba despre Phoenix, formula standard, de Roşu şi Negru, cărora li se adăugau, până la un moment dat, Sfinx şi Sideral Modal Quartet. Dar fetele? Fetele, da, erau branşate pe Mondial, formaţie mai lirică, care compunea pe versuri de Eminescu, Minulescu etc. Nu era, desigur, o formaţie rea, însă noi, băieţii, preferam un gen ceva mai puţin liric, mai dur, ori măcar textul să conţină o anume forţă subversivă, cum stăteau lucrurile ăn amintitele...
