Este incredibil câtă istorie muzicală şi câtă istorie pur şi simplu pot să încapă într-un spaţiu tipărit de numai 175 de pagini! Avem, mai întâii, Timişoara imediat post-belică, cartierele sale muncitoreşti, cu sărăcia lor, dar şi cu farmecul jocurilor şi al prietenilor din copilărie, dintre care aveau să se selecteze, de altfel, şi membrii primei formaţii din care a făcut parte Kamo, la mijlocul anilor `60, Sfinţii, laolalta cu Nicu Covaci, Mony Bordeianu, Dorel Vintilă, Claudiu Rotaru (componenţa din 1966). Este perioada în care cântă ba la Clubul CFR, ba la cluburi de fabrică, ba la – mai selecta! – Sala Lira. Urmează apariţia fabuloasă a Phoenix-ului, cu primele MP-uri, de care îmi amintesc perfect, cele cu Canarul, Vremuri, Nebunul cu ochii închişi, cu prima apariţie la TVR, încă îngăduitoare cu părul lung şi muzica „decadentă”, cum avea sa fie poreclită cu prilejul „micii revoluşii culturale”, declanşată de Ceausescu la întoarcerea din vizitele din China maoistă şi Coreea lui Kim Il Sung. Tot atunci, prin premiile primite la Festivalul Artei Studenţeşti, secţiunea Beat (1968) şi la festivalurile de la Club A, gloria Phoenix-ului devine una naţională, iar la Timişoara formaţia îşi face trecerea din cluburile muncitoreşti la Casa de Cultură a Studenţilor. Cred ca nu voi uita nicicând disputele mele liceene cu colegii de generaţie, cu câţiva ani mai mici decât „idolii” noştri, în ceea ce priveşte formaţiile româneşti ale momentului, ierarhia acestora, că era vorba despre Phoenix, formula standard, de Roşu şi Negru, cărora li se adăugau, până la un moment dat, Sfinx şi Sideral Modal Quartet. Dar fetele? Fetele, da, erau branşate pe Mondial, formaţie mai lirică, care compunea pe versuri de Eminescu, Minulescu etc. Nu era, desigur, o formaţie rea, însă noi, băieţii, preferam un gen ceva mai puţin liric, mai dur, ori măcar textul să conţină o anume forţă subversivă, cum stăteau lucrurile ăn amintitele cântece de început ale Phoenix-ului.
Despărţirea de Pheonix şi regăsirea de sine
Odată cu „mica revoluţie culturală”, a început destrămarea primului Phoenix – în 1971, Mony Bordeianu a plecat în State, urmat, an după an, de plecarea tuturor membrilor acelei prime formule, cu excepţia lui Bela Kamocsa. Înainte de propria sa plecare, Nicu Covaci a format a doua trupă, cu care va încerca să se adapteze vremurilor – regimul intrase în faza sa naţional-comunistă – ca să reziste ca muzician. Etno-rockul, rock-ul folcloric nu erau însă pe gustul lui Kamo, care nu l-a însoţit pe Covaci ăn aceasta aventură, ci a preferat să se îndrepte spre o carieră muzicală ăn jazz si, mai ales blues. A creat Gramofon şi, apoi Bega Blues Band, a cântat cu Paul Weiner Quartet, precum şi cu aproape toţi marii muzicieni de jazz români, de la Johnny Răducanu la Mircea Tiberian, ba chiar şi cu foarte mulţi străini. După 1990, când foştii membri ai Phoenix-ului s-au repatriat sau au venit în vizită în ţară, le-a făcut „re-introducerea” în calitate de invitaţi speciali ai formaţiei sale. Şi acum se mai vorbeşte despre concertul aniversar de 25 de ani al Bega Blues Band, din 2007, care l-a avut pe Mony Bordeianu invitat special! Iar dacă în anii `80, a fost unul dintre animatorii Festivalului de Jazz de la Sibiu, în anii `90, avea să fie unul dintre inventatorii Festivalului de la Gărâna, căruia avea să-i rămână fidel până la despărţirea sa de aceasta lume, în ianuarie 2010. ( Liviu Antonesei)
La multi ani! cu sanatate si Dumnezeu sa va occaseotra pe dvs. si intreaga familie. Cu lacrimi in ochi va scriu aceste randuri .am o mare dorinta pe care nu stiu daca o voi vedea realizata vreodata. Ca Romania sa devina regat .multumesc f.f. mult pentru felul in care reprezentati tara oriunde mergeti si fara sa aveti vreo obligatie, decat istorica.