Alexandru Maier – Am fost medic la Gherla

Am fost medic la Gherla – Fragment: „În cursul zilei următoare, toată închisoarea a răsunat de zgomotul de ciocan bătut pe nicovală, simbolul comunismului, nu-i aşa? Au fost puşi în lanţuri toţi frontieriştii de la etajele II şi III. Au fost înlănţuiţi şi toţi ocupanţii camerelor de la ferestrele cărora fuseseră distruse obloanele, fără nici o selecţie. Era ca-ntr-un infern. Peste tot, oriunde te mişcai, doar zgomot de lanţuri târâte pe pardoseală. Numai atât şi era suficient pentru a-i înspăimânta pe deţinuţi. Dar teroarea adevărată a început după câteva zile, când au început bătăile. Rând pe rând, câte 3-4 deţinuţi erau luaţi şi duşi să-şi încaseze porţia de bătaie. Ca să servească drept exemplu… Dar nu numai atât: ieşeai la plimbare, coborai scările, fugărit, erai bătut că de ce te grăbeşti aşa, nu vezi că ceilalţi nici n-au apucat să iasă din celule? Dacă mergeai mai încet, de ce nu te grăbeşti să-i ajungi din urmă pe cei din faţă? Să nu mai vorbesc de cei ce rămâneau, inevitabil, la urmă, sau de infirmi– aceştia o încasau că erau prea leneşi; nicicum nu era bine. Calvarul se repeta şi la întoarcerea în celulă. Plimbările s-au redus la 5-6 minute, de parcă erau făcute doar pentru a da prilej de bătaie caraliilor.” Alexandru Maier e în 1957 student în anul IV la Institutul Medico Farmaceutic din Târgu Mureş. E fiul lui Gheorghe Maier, luptător împotriva comunismului considerat de regimul comunist foarte periculos, alături de Ion Faliboga. Cei doi au fost condamnaţi la moarte. Considerat complice al tatălui, e arestat pe 18 ianuarie, judecat şi condamnat la 12 ani de temniţă. Experienţa din închisoare o consemnează în volumul Am fost medic la Gherla. Iese din penitenciar în urma amnistiei date de Gheorghe Gheorghiu Dej în 1964. Este urmărit de securitate, arestat şi condamnat a doua oară în...

Barack Obama – Îndrăzneala de a spera

Premiul Nobel pentru Pace, 2009 „pentru eforturile extraordinare de îndreptare a diplomaţiei mondiale şi a cooperării între popoare” În iulie 2004, Barack Obama a electrizat participanţii la convenţia naţională a Partidului Democrat cu un discurs care se adresa americanilor din întregul spectru politic. Mai ales o expresie a rămas fixată în mintea ascultătorilor ca un memento că, în ciuda tuturor neînţelegerilor şi conflictelor din istoria ţării noastre am fost întotdeauna călăuziţi de un optimism tenace în ceea ce priveşte viitorul sau de ceea ce senatorul Obama numeşte „îndrăzneala de a spera„.  Acum, în Îndrăzneala de a spera, senatorul Obama afirmă că „avem nevoie de un nou tip de politică – o politică pentru cei care s-au săturat de partizanatul înverşunat şi care au fost îndepărtaţi de „bătăliile permanente” pe care le vedem în Congres şi în campaniile electorale, o politică bazată pe credinţa, nediscriminarea şi nobleţea spiritului care se află în centrul experimentului nostru improbabil de democraţie”. El explorează acele forţe – de la frica de a pierde la nevoia perpetuă de a strânge bani şi la puterea mass-mediei – care îl pot sufoca până şi pe cel mai bine intenţionat politician. El scrie, de asemenea, cu un ton surprinzător de intim şi cu un umor autopersiflant, despre acomodarea lui cu funcţia de senator, despre încercarea de a echilibra cerinţele funcţiei publice cu ale vieţii de familie şi despre propriul angajament religios din ce în ce mai profund.  În centrul acestei cărţi se află viziunea senatorului Obama despre cum putem depăşi neînţelegerile dintre noi pentru a ataca probleme concrete. El analizează insecuritatea economică crescândă a familiilor americane, tensiunile rasiale şi religioase din stat şi ameninţările transnaţionale – de la terorism la pandemii – care se adună dincolo de graniţele Americii. El vorbeşte de asemenea despre rolul pe care îl joacă credinţa într-o democraţie – despre domeniile unde este vitală şi despre cele unde nu trebuie să se amestece niciodată. La baza poveştilor lui despre familie, prieteni, membri ai senatului şi chiar despre preşedinte stă căutarea neobosită a unei...

Marius Chivu – Cartea cu bunici

Tomul lui Marius Chivu, Cartea cu bunici, este nu numai o instituţie a bunicităţii, cum ar vrea coordonatorul ediţiei să o încadreze, ci o lungă frescă de figuri calde, frumoase, bune.În peste 500 de pagini, diferite personalităţi povestesc despre fiinţele atât de dragi copilăriei şi nu numai. Bogdan Ghiu: „Fără bunici nu ai casă, n-ai curte, nu ştii să dormi şi să te ghiftuieşti cu plăceri, să înoţi pe ascuns. Fără bunici, mediatori între copii şi părinţi, între părinţi şi copii, cadru şi mediu al familiei propriu-zise, nu există nici părinţi, nici copii, n-ai părinţi, sau te cerţi toată vremea cu ei. N-ai ştiinţă. Bunicii sunt puntea cu taţii şi mamele… Bunicii îi invaţă, îi cresc şi pe părinţi, şi pe copii (se desăvârşesc pe ei înşişi): reglează, potrivesc neîncetat relaţia părinte-copil“. Lucian Mîndruţă a învăţat de la ei cel mai important lucru: libertatea, „aia adevărată, de a spune, de a avea“. Doina Ioanid scrie pentru bunicul ei drag: Poeme de trecere, din care a doua parte se numeşte chiar Scrisori pentru taia Dumitru. Dan Lungu: „Oricâte aş face şi aş adăuga în coada lui, tot nepotul bunicului...

Blogul nu e literatură? Cine validează?

Dacă Nicolae Manolescu era mai tranşant în primăvara anului trecut, spunând că blogurile nu sunt literatură, Andrei Pleşu este mai nuanţat: “Foarte mulţi (dintre n.a.)  scriitorii pe internet par animaţi de o nevoie aproape candidă de a fi inteligenţi. Mai inteligenţi decât ceilalţi internauţi, mai inteligenţi decât guvernanţii şi decât opoziţia, mai inteligenţi decât autorul articolului la care se referă.  Toţi visează să se califice într-o competiţie de umbre, ca „băieţi deştepţi”. Foarte deştepţi. Cei mai deştepţi, mai spirituali, mai şmecheri. Sigur că toată lumea care se manifestă public are, în adânc, orgoliul de a impresiona prin anvergură intelectuală şi haz subţire. Dar cei care o fac la lumina zilei, „în direct”, au, măcar, îndrăzneala (uneori paranoică) de a risca.“ Minim-moralistul se referă mai mult la anonimi. Şi câtă energie şi patos s-a mai pus pentru aflarea identiţăţii „teroristei”, care s-a săturat să mai comenteze pe blog, din cauza principialiştilor de condiţie… Dacă dogmaticii canonului literar românesc ar face o analiză obiectivă a spaţiului virtual românesc, ar înţelege şi ei că actul literar nu este numai acea acţiune validată lângă vreun şemineu – fie chiar de la Păltiniş – şi tipărită pe vreun instrument produs de Gutenberg, ci şi acela care se multiplică şi pe noile instrumente de comunicare. Cu ce e mai prejos e-reader-ul decât suportul de hârtie? De multe ori, tirajele cărţilor nu depăşesc câteva sute de exemplare, iar a post-urilor on-line câteva mii. Ce instanţă hotărăşte ce e literar şi ce nu e? În nici într-un caz şcoala românească încremenită în proiect. La aflarea nominalizării Hertei Müller pentru Nobelul literaturii am răsuflat uşuraţi. Convulsiile, spasmele şi trăirile literaţilor români, care se dădeau de ceasul morţii de grija dobândirii vreunui Nobel pentru scriitorii  de la noi, se suspendă, din fericire, o perioadă. Securitatea i-a dat Nobelul Hertei, cum bine zicea Mihail Gălăţeanu. S-a împlinit, oarecum, vrerea, chiar...

Alexandru Tatos – Pagini de jurnal

Prin Pagini de jurnal, celebrul regizor Alexandru Tatos (9 martie 1937 –  31 ianuarie 1990) s-a prezentat cu delicateţe şi sinceritate pe sine. Şi-a prezentat cu decsteritate nevrozele, dar şi temerile, într-o vreme în care totul era suspect. Înainte de a descrie cu minuţiozitate lumea din jur, s-a judecat cu simplitate pe sine. A fost absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. A debutat în 1974 cu serialul August in flăcări, film pe care l-a regizat împreună cu Dan Piţa. Doi ani mai târziu, realizează pelicula Mere roşii, pentru ca în 1978 să revină pe marele ecran cu lungmetrajul Rătăcire.Printre cele mai cunoscute si apreciate filme realizate de Alexandru Tatos se numără Duios Anastasia trecea… (1980) sau Secvenţe (1982). În 1994, a apărut la editura Albatros volumul postum Pagini de jurnal, publicat de Liana Molnar-Tatos, soţia cineastului, fiind reeditat în 2010 de către...

Laurence Rees – Auschwitz

Cunoscutul producător britanic de la BBC, Laurence Rees, a scris cartea  „Auschwitz – nazismul&soluţia finală, ” când a aflat că jumătate dintre englezi nu auziseră de exterminările în masă din lagărul nazist. O excelenta istorie a Auschwitzului. Autorul, după lungi cercetări istorice şi mărturii ale supravieţuitorilor, a încercat să răspundă publicului la celebra întrebare: „Cum a fost posibilă o astfel de cruzime?” Citind această carte, poţi înţelege, chiar dacă eşti căzut de pe lună, că acele crime – care n-ar trebui uitate – se datorează sadismului inchizitorilor fricii. Teoria  „radicalismului cumulativ”, al oamenilor de decizie şi a executanţilor lor,  formulat de Martin Broszat, este argumentată şi explicată, nicunde mai bine, în cartea Auscwitz.  Ce nu face Rees este să explice probele de rezistenţă şi de solidaritate extraordinare ale deţinuţilor. Însă, spre cinstea lui, descrie nu numai metode şi tehnici de tortură, ci şi valul de antisemitism care a cuprins mai ales Europa de Răsărit. Puţinii care au supravieţuit miraculos, la întoarcere, nu şi-au mai găsit nici casă, nici înţelegere, doar ură şi rasism. Pentru a nu mai repeta istoria, mai întâi trebuie să o cunoaştem. Cei care vor să viziteze lagărul de concentrare, în locul ghidurilor roşii, mai bine ar lua pe drum cartea lui...