Fănuş Neagu împlineşte în a doua zi de Paşte, pe 5 aprilie, 78 de ani. Unul dintre cei mai prolifici scriitori, considerat de unii Păstorel Teodoreanu al modernităţii, de alţii, simplu, Nea Fane, e pironit la pat de o boală încurabilă. „Zi-i că am neoplasm, că doar eşti intelectual, nu cancer”, i-a replicat recent lui Ovidiu Ioaniţoaia. Omul care a trăit şi i-a supravieţuit lui Stalin, dribleurul de geniu al cuvintelor, un fel de Dobrin al scrisului, mereu cu capsa pusă, rău de gură, dar magistru la scris, a călătorit prin două regimuri mereu cu vagon Lee. De pomină rămân în istoria presei întâmplări legate de el. La Campionatul Mondial din 1966, din Anglia, fiind trimis special al presei de partid, nu a mai ajuns la Londra şi a preferat să rămână cu bunul său prieten Ion Băieşu în Paris, de unde urmărea meciurile pe un proiector şi dădea cronici prin telefon. Secţia de partid i-a băgat în şedinţă pe ceilalţi gazetari acreditaţi: „Tovarăşi, aţi ajuns degeaba la Londra. De ce nu relataţi precum tovarăşul Fănuş, la care se vede că e acolo? Voi daţi doar minutul şi scorul”. Fănuş Neagu continua să trimită corespondenţe din Paris ca şi cum ar fi fost în Anglia. Pe patul său de la Elias e trist că nu mai poate bea un vin, din acela gurguliu, dar citeşte. Simte că nu a acumulat destul. Caută volume de Ezra Pound şi nu le găseşte. Scrie la ultima lui carte: “Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie”, locul unde noi vom trăi o anumită formă de existenţă. Tânărul plecat cândva din Grădiştea, alintat de mama Fănuş, nu ştia la acea vreme că numele său va ajunge în elita Academiei Române. Acum, pe un pat de spital, mărturiseşte o viaţă plină de împliniri literare şi un destin deloc tragic. Prin el parcă şi cuvântul s-a mai...