Andrei Makine – Franţa pe care uităm s-o iubim

Andrei Makine, unul dintre cei mai expresivi şi mai cunos­cuţi scriitori de limba franceză din vremea noastră. Născut în 1957 la Krasnoiarsk, în Siberia, Makine a făcut studii de filologie la Universitatea Kalinin din Moscova. După obţinerea doctoratului cu o teză despre literatura franceză, se stabileşte, în 1987, prin azil politic, în Franţa. Iubitor de literatură şi de cultură franceză, Makine părea însă foarte departe în primii săi ani parizieni de gloria literară de mai târziu. La drept vorbind, în 1995, când era distins cu trei premii prestigioase (Gon­court, Médicis şi Goncourt des lycéens) pentru cartea sa Testamentul francez, si­tua­ţia de  scriitor de expresie franceză a lui Andrei Makine, de origine străină, avea interesante similitudini cu cea a lui Emil Cioran din 1949, la debutul său francez cu Précis de décomposition. Nu e vorba de premii lite­rare – pe care Cioran le-a refuzat cînd i-au fost acordate – ci de dificultatea debutului. Ajuns în Franţa la treizeci de ani, Andrei Makine a hotărât din prima clipă – şi nu după zece ani, ca Emil Cioran – să abandoneze ca scriitor limba maternă pe care o folosise în colaborările sale la re­viste din fosta U.R.S.S. Dar motivul nu era dorinţa de a părăsi „o limba pe care n-o ştie nimeni”, ca în cazul lui Cioran, ci de a scăpa de „umbrele prea apropiate ale lui Cehov, Tolstoi şi Dostoievski” Cunoscător al limbii franceze de la vârsta de trei ani, datorită bunicii fran­ţu­zoaice – Charlotte Lemonnier, stabilită sau, mai exact spus, obligată să rămână în Rusia, în 1921 – Andrei Makine are în Franţa, în primii ani de după emigrare, un parcurs extrem de dificil. Va povesti câte ceva în Testamentul francez şi în interviuri date după 1995, anul în care a devenit celebru. Cartea Franţa pe care uităm s-o iubim nu se ridică la înălţimea Testamentului francez, părând mai degrabă...

Arthur Koestler – Întuneric la amiază

Încăput pe mâna anchetatorilor stalinişti, Rubasov descoperă alt chip al revoluţiei pe care a slujit-o cu devotament, nepăsător faţă de crimele pe care aceasta le-a comis în numele unor idealuri fără acoperire. Aidoma atator militanţi bolşevici, intrat în diabolicul mecanism al anchetelor din temniţele comuniste, Rubasov acceptă să recunoască public crimele imaginare ce i se pun în seamă. Logica de gheaţă a acţiunii revoluţionare care l-a călăuzit mereu se topeşte în singurătatea celulei, lăsând loc frământărilor… O carte cu memorie, o carte gravă, o carte care impresionează. Obligatorie pentru cei care vor să...

Paul Morand – Jurnal inutil

Jurnalul inutil acoperă ultimii ani din viaţa  lui Paul Morand, din iunie 1968 pânp în aprilie 1976: treizeci şi două de caiete manuscrise, încredinţate Bibliotecii Naţionale, şi un ultim caiet neterminat, care face parte din fondul Morand, recuperat după moartea lui de Biblioteca Institutului Francez. Potrivit dorinţei autorului, conţinutul acestora nu trebuia sa fie consultat şi nici publicat înainte de anul 2000. El voia să le pună astfel la adapost de indiscreţiile şi comentariile contemporanilor săi. Titlul este împrumutat dintr-o tiradă celebră din Nunta lui Figaro. Notele redactate zilnic, fără a fi recitite sau corectate amestecă întâlniri, citate, reflecţii personale asupra problemelor de actualitate la acea vreme şi evocări ale trecutului, lecturi şi călătorii. Scris când cu carioca, când cu pixul, când cu stiloul sau cu creionul, însoţit de foi volante, de pagini smulse din carnete, de fotografii, de articole tăiate din ziare, de scrisori prinse cu bold (unele, din diverse perioade, sunt reunite în Anexele volumului II sau figurează in Indexul general), acest Jurnal se prezintă ca o lucrare destul de asemănatoare cu un colaj pictural. El conţine chiar si câteva desene făcute de mână, zeci de cărţi poştale şi hârtii cu antet ale hotelurilor din toate ţările lumii. Cosmopolit, la fel ca autorul său, dezvăluind, aşa cum el însuşi o scrie, dorinţa nestrămutată a acestuia „de a fi altundeva”. Deschide cartea. Paul MORAND (1888, Paris – 1976, Paris), scriitor si diplomat francez. Figura proeminenta a “dreptei literare”, ales in 1968 membru al Academiei Franceze. Debuteaza in 1920 ca poet (Lampes à Arc), pentru ca in 1921 sa se afirme ca nuvelist (Tendres Stocks, prefata de Marcel Proust). Anii 1920-1930 sunt deosebit de fecunzi, Paul Morand impuandu-se ca romancier de prima mana. In 1943 guvernul de la Vichy il numeste ambasador in Romania, tara de origine a sotiei sale, principesa Elena Sutu. Constrans sa se exileze in Elvetia,...

Jason Brink – Dac-aş fi o muscă

Martor tăcut la detaliile tuturor momentelor tale secrete, la toate faptele tale rele, la conversaţiile private şi la răsfăţuri, musca este neutră. Nu reprezintă o ameninţare. Nu-i pasă că înşeli la impozitul pe venit, nu te-ar împiedica să sari de la balcon şi n-ar chema poliţia dacă omori pisica vecinului. Dar a fost de faţă. Nici n-o bagi în seamă, şi nici n-ar trebui, dar ea a fost, este şi va fi întotdeauna martoră la tot ce e de nemărturisit. Order Dac-aş fi o muscă Preţ @ RON26,00 Qty: Adauga in cosul de...

Codrescu a intuit: Hitler a jucat şah cu Lenin (dovada)

Printr-o alegorie de substanţă, Andrei Codrescu i-a găsit la o partidă de şah imaginar pe V.I. Lenin, babacul comunismului  şi pe Tristan Tzara, babacul dadaisimului, în ultima sa carte: Ghid dada pentru postumani . Alegoria urmăreşte, la bifucraţie, cele două căi ale lumii revoluţionare, scriam la apariţia volumului: Una spre crime, gulag şi dictatură a proletariatului şi alta spre spargerea canoanelor, libertate absolută şi desfrâu.”Dadaismul joacă pentru haos, libidou creativ şi absolut, comunismul pune energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei toximonii sociale care duc la crearea omului nou”, prezumă Andrei Codrescu, de la începutul eseului. Recent, o fotografie după o gravură care-i prezenta pe tânărul Adolf Hitler şi adultul Vladimir Ilici Lenin, jucând şah, acum o sută de ani, a fost publicată de către prestigioasa publicaţie britanică The Telegraf. Aceasta provine din colecţia privată a profesoarei evreice de artă a Furerului,  Emma Lowenstramm, care a mărturisit mai demult jocul, gravura având, de altfel, pe spate semnătura celor doi dictatori care au schimbat faţa lumii. Foto: BNPS În 1909, când se afla în casa renumitei familii evreieşti, Hitler era un jobbing artist, pictor începător. Acolo l-a cunoscut pe Lenin, aflat în exil, datorită acţiunilor sale antiţariste. La începutul celui de-al doilea război mondial, familia de evrei a fugit lăsând bunurile, inclusiv gravurile şi tabla de şah, femeii de serviciu. Acum stră-stră-nepotul servitoarei scoate la vânzare imaginea celor doi şahişti plecând de la suma de 40.000 Lire sterline.  Vânzătorul preferă să rămână anonim, după ce tatăl acestuia s-a chinuit o viaţă să probeze autenticitatea documentului, investind sume semnificative în expertiză. După cum se vede, Hitler juca cu piesele albe, fiind aproape de geam, iar Lenin, în penumbră, cu cele negre. Să probeze această mărturile că Lenin era agent german? se întreabă unii dintre specialiştii consultaţi de The...

Alexandru Răducanu – Andreea Marin

Cu toţii am auzit de Pamântul Făgăduinţei şi am suspinat nostalgici, gândindu-ne la câte reuşite am putea obţine dacă am trăi acolo. Unii dintre noi s-au resemnat, alţii au decis că Succesul nu are nici o legatură cu geografia fizică, ci cu Geografia Sufletului şi a Mintii. Personalităţile din această serie au trăit în acelaşi oraş cu tine, poate au învăţat la aceeaşi şcoală, dar, undeva, au ştiut să facă diferenţa. Povestea succesului lor este aici. Urmează-i şi, la rândul tău, vei...