Între toate epocile, secolul al XIX-lea poate fi numit deopotrivă, secolul democraţiei sau secolul revoluţiilor sau secolul liberalismului sau secolul libertăţii de gândire. Ştiinţa economică, amestecată în acest joc al istoriei, avea de înfruntat propriile «revoluţii» şi propriile «dileme» oscilând între alegeri imposibile. Liberali mari şi mici, socialişti de tot felul, democraţi şi creştini, catolici şi protestanţi, instituţionalişti, anarhişti şi conspiratori, empirişti şi apriorişti, moderaţi şi marginalişti, toţi s-au crezut la un moment dat «stăpânii ideilor economice», proclamând că au găsit cheia bunăstării oamenilor. Lupta se ducea în planul ideilor între adepţi şi adversari, duşmani de clasă sau nu, reali sau inventaţi. Pe lângă dezacordul ştiinţific, un grav dezacord moral însoţea controversele. Viziuni catastrofice, utopii, falanstere, asociaţii, federaţii, dictaturi, democraţii etalau guvernări de tot felul. Întrebarea obsedantă aruncată pe piaţa ideilor – «Cum era posibil ca nişte principii valoroase să producă efecte dezastruoase?»– alunga pentru mult timp celebra reţetă «Cum să faci un stat bogat». Contestatarii cereau revizuirea concluziilor clasicilor, pledând pentru intervenţionism sau chiar pentru etatism integral, într-o societate viitoare fără capitalişti. În locul «mâinii invizibile», al «laissez-faire-ului» şi al statului «paznic de noapte al capitalismului», trebuia să stea «mâna puternică a statului», «protecţionismul» şi «statul înaintea individului». Dacă oamenilor li se spunea «ceva precis, ceva de priceput», precum: «Să schimbăm omul şi vom schimba mediul», «Guvern economic», atunci calea spre «exproprierea expropriatorilor» asigura aderenţa ideilor de acest fel. Dacă «oamenii erau virtuoşi până la interes», atunci «în locul concurenţei trebuia să stea asociaţia», iar dacă «puterea era forţa organizată» şi dacă puterea corupea, atunci oamenii să caute «ordinea fără putere».
Cunoscătorii avertizau: «Puterea corupe, iar puterea absolută, corupe absolut», «Proprietatea este un furt», «Sărăcia înseamnă sclavie!», «În locul libertăţii absolute morala, în locul egalităţii ierarhia, iar în locul dreptului la revoltă autoritatea», dar spusele lor se pierdeau în vuietul vremii. Într-adevăr, «spiritul capitalist» părea pierdut, chiar dacă romanticii democraţiei învăţau oamenii «să devină egali», depăşindu-şi complexul «de a nu fi fost născuţi egali ».
De acelaşi autor
Stăpânii ideilor economice. În antichitate şi în evul mediu. Vol I
Leave a Reply