Virgil Nemoianu propune în această carte o interpretare originală asupra idilei societale, concepută ca tip de realitate estetică, în opoziţie cu pastorala. Dacă pastorala este genul literar tradiţional, idila este mai curînd un „model”, un „topos lărgit”, cu o personalitate cu totul deosebită de formele înrudite care au precedat-o şi care i-au urmat. Idila societală este un fenomen specific perioadei în care a apărut şi s-a dezvoltat (secolele XVIII-XIX) şi care avea de transmis un mesaj important. Ea răspunde, ca formă de realitate ideală, realităţii sociale existente. Dacă, într-o primă fază, modelul idilic coexistă cu formulele literare înrudite, în cea de-a doua atinge un moment de vîrf: o serie de scriitori importanţi consideră idila un model uman excepţional şi încearcă să-i exploateze potenţialul în opere majore. În cele din urmă, dezvoltarea romantismului duce la pierderea de credibilitate a modelului idilic, acesta adaptîndu-se situaţiei prin folosirea ironiei, a spiritului ludic, a ambiguităţii şi a nesiguranţei. Prezentarea acestor etape este însoţită de analiza cîtorva opere majore, ce servesc ca ilustrări revelatoare ale noutăţii avansate de autor. Tentativa de a schiţa destinul modelului idilic după ce acesta părăseşte terenul esteticii, migrînd spre o funcţie sociologică din ce în ce mai activă, este, în fapt, o provocare pentru cititorul avizat. Aici pot fi detectate fundamentele unei analize a rădăcinilor literare ale populismului. Un asemenea demers ar fi necesar şi clarificator pentru multe dintre aspectele curentelor intelectuale agrarian-populiste din unele ţări din Est.
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply