Volumul Despre Banat, în registru normal cuprinde texte publicate iniţial în diferite reviste regionale şi naţionale, mai ales în “Orizont” din Timişoara, şi în “Reflex”, din Reşiţa. Textele lui Viorel Marineasa sunt tributare fragmentarismului postmodern şi par, la prima vedere, eteroclite, compozite, dar, la o privire mai atentă, ele se caracterizează printr-o remarcabilă unitate. Prozatorul postmodern trasează, cu o acuitate puternică a privirii, profilul spiritual al unei provincii unice, Banatul. Amănuntele, aparent disparate, se strâng într-un total pregnant, de mare forţă. Autorul seamănă cu un pictor impresionist, care îşi pictează, cu acurateţe, toate detaliile, apoi face câţiva paşi înapoi şi contemplă, cu satisfacţie, întregul.
Profilul Banatului, ţinut de graniţă, se construieşte treptat, cu migală, dar şi cu siguranţă deplină. Autorul ştie ce vrea şi îşi urmăreşte, neabătut, drumul. Ajunge, la sfârşit, la ţintă. Banatul este un teritoriu al interferenţelor, la graniţa dintre două imperii (cel Otoman şi cel Habsburgic), caracterizat prin plurietnicism, prin plurilingvism, prin multiconfesionalism şi printr-o prosperitate aproape sfidătoare, care îi conferă un statut aparte: este un fel de comunitate obedientă, mai bine zis tolerantă faţă de stăpânire, cu o supunere aproape indiferentă, care însă poate izbucni cu putere, demolator, cum s-a întâmplat în Decembrie 1989. Provincia nu a dat vârfuri în creaţia spirituală (de exemplu, în literatură), dar nivelul mediu cultural este mai ridicat, în comparaţie cu alte provincii. Şi aici, autorul îi aminteşte pe condeierii ţărani şi nu uită de valoroasele coruri bănăţene. Profilul spiritual al Banatului, acel creuzet în care se topesc naţionalităţile, dând un produs nou, rezultat al unei sinteze originale, este trasat prin forme narative potrivite. Autorul face o adevărată sinteză de produse aparent disparate: cartea lui este o îmbinare savantă, cu dozajul bine pus la punct, de eseu, tabletă, portret, tablou, pamflet, jurnal, memorialistică, reportaj, proză ficţională. Procedeul este cât se poate de potrivit pentru sinteza de elemente disparate şi aparent disparate care este Banatul.
Pentru a trasa profilul regiunii avute în vedere, Viorel Marineasa foloseşte trei eficiente procedee: reproduce propriile amintiri, rememorând trecutul, recurge la sursele de primă mână, ale unor cronicari şi specialişti în istoria Banatului şi foloseşte, într-un final, la a doua mână cărţile unor autori contemporani despre străini, care, în secolele trecute, au cunoscut Banatul cum nu se poate mai bine.
Autorul rememorează, cu un accentuat ton liric, elegiac, evocator, oraşul Lipova al copilăriei sale, cartierul Fabrik, din Timişoara, spaţiu al adolescenţei (ambele locuri fiind, indubitabil, ţinuturi ale interferenţei, ale multinaţionalităţilor, ale influenţelor din vest şi din est). Cu o nostalgie neascunsă sunt evocate vechea Orşovă şi mirifica insulă Ada– Kaleh. Aici, prozatorul devine sensibil poet: “Pus în situaţia să-mi explic emoţia, nimic n-o să iasă, aţi mai auzit, desigur, şi chiar aţi privit, la case mici, abia bănuite după perdeaua de trandafiri şi de viţă-de-vie; moscheia-i pe măsura insulei, doar covorul ar putea intra în Cartea Recordurilor atunci când o să fie transferat la Constanţa, iar acest tărâm va fi sub apă, ca să funcţioneze hidrocentrala, termen important în mitul comunist, vom transfera tot raiul oriental pe Insula Şimian, minciună în stil românesc, amestecată cu neputinţă şi cu mal–voinţă. Miskin–Baba, sfântul insulei, cu spiritul captat într-un cort, catacombele ce ar duce, pe sub fluviu până departe, nu se ştie unde, spre o stâncă, spre o cetate secretă, către alte insule aflate în alte ape…” (p. 96).
Evocarea vechii Orşove şi a insulei dispărute sub ape este făcută în inconfundabilul stil “Viorel Marineasa”: într-un text alcătuit contrapunctic, impresiile dintr-o călătorie în sudul Banatului, spre origini, alternează cu fragmente din Cronica Banatului de Nicolae Stoica de Haţeg şi cu amintiri din perioada interbelică şi cea a războiului, ale unui vârstnic. Amintirile (cu strecurări ale graiului bănăţean), fragmentele de cronică (în limbaj arhaic) şi evocarea contemporană se completează într-o imagine unitară, nostalgică, a unui oraş care nu mai este. Volumul conţine un şir lung de penetrante portrete ale unor bănăţeni, expresii ale locului plurimorf. Şi autorul procedează foarte bine, căci conturul original al unei provincii nu poate fi complet fără oamenii care activează în acea provincie. Astfel, aflăm cum este redutabilul prozator şi eseist Daniel Vighi, prieten al autorului, îl regretăm pe marele specialist în folclor Tudor Creţu, ne pare rău de despărţirea fizică de Banat a eseistului şi prozatorului Livius Ciocârlie, îl admirăm pe un exemplu tipic al interferenţei – scriitorul şi traducătorul Jon Miloş, originar din Banatul sârbesc, emigrat de mulţi ani tocmai în Suedia şi mare traducător al principalilor scriitori români. Autorul face portretul unor mari bănăţeni dispăruţi, care, în epoci diferite, şi-au pus amprenta pe dezvoltarea provinciei: poetul şi revoluţionarul Ion Monoran, germanul Adam Müller Gutenbrunn, cronicarul preot militar Nicolae Stoica de Haţeg, prozatorul Sorin Titel, care „ne-a livrat lecţia demnităţii şi a unui soi de anticomunism” (p. 127).
Pentru a-şi argumenta ideile, autorul foloseşte lucrările unor străini specialişti în istoria Banatului, citând din importanta lucrare Danubius, a triestanului Claudio Magris, dar şi din lucrări mai vechi: Nouă ani în Banat (1772 – 1781) de Johann Kaspar Steube, descrierea localităţii Comloşu Mare, făcută, la 1857, de freiburghezul Franz Xaver Eckert. Aceste descrieri şi altele întregesc profilul unei provincii dintr-o zonă de interferenţă a imperiilor, unde opresiunea turcească (blândă, după unii) a fost înlocuită cu rigurozitatea austriacă (păienjeniş birocratic, dar şi subtilă dozare a asprimii cu clemenţa).
Citând din lucrările unor specialişti în istoria Banatului, autorul, şi aceasta este una din caracteristicile importante ale prozei sale, nu procedează ca un istoric. Nu întâlnim nimic din morga academică, din rigiditatea glacială, din subordonarea oarbă faţă de document, care devine o instanţă nemiloasă, inumană. Nu întâlnim nimic din plicticosul inventar al surselor. Autorul nostru creează o abilă interpătrundere de document şi de ficţiune, acţionând uneori în spiritul documentului, în stil borgesian, sau păşind firesc, abia sesizabil, în spaţiul imaginarului.
În finalul cărţii sale, Viorel Marineasa comentează cărţile unor autori contemporani, bănăţeni, desigur, care au scris despre străinii care au cunoscut bine provincia. Se naşte astfel o descriere originală, la a doua mână, a Banatului. Vorbind, de pildă, despre cartea lui Marcu Mihai Deleanu despre cunoscutul lingvist Gustav Weigand, autorul nostru subliniază raporturile iniţiale foarte bune cu bănăţenii (savantul a fost întâmpinat sărbătoreşte, cu valorificarea specificului naţional), care apoi s-au deteriorat, din cauza „morgăi teutonice” a lui Gustav Weigand. Prezentând o carte a lui Dumitru Jompan, autorul evidenţiază chipul lui Antoniu Sequens (1865 – 1938), muzician ceh stabilit la Caransebeş.
Şi, astfel, caleidoscopul îşi închide rama. Culorile lui felurite, bine gândit aşezate, luminează din unghiuri diferite, dar cu deplină claritate chipul de neconfundat al provinciei pe care autorul, ridicat din mijlocul ei, o iubeşte nespus, Banatul.
Constantin Buiciuc
Leave a Reply