La Facultatea de Filosofie din Bucureşti unde eram studenţi exista pe atunci multă libertate în alegerea cursurilor pe care doream să le urmăm. Se afişa la începutul anului universitar o listă a cursurilor obligatorii şi opţionale, acestea din urmă fiind majoritare. Aşa am descoperit cursul de Psihanaliză filosofică al profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, despre care ştiam vag că fusese unul dintre discipolii lui Constantin Noica. Atmosfera de libertate în care ne mişcam se regăsea în totalitate aici. Cursul ne interesa atât prin conţinutul lui — care adolescent n-a fost fascinat de psihanaliză! — cât şi prin rigoarea şi claritatea expunerii.Deşi nu mai predase până atunci, Vasile Dem. Zamfirescu era cu adevărat profesor. Seminariile erau însă ale noastre. Aici se iscau polemici, se propuneau interpretări insolite, se scriau şi se citeau eseuri inspirate de noile probleme şi lecturi. De obicei depăşeam limitele temei propuse, astfel încât totul ar fi putut degenera într-un dialog al surzilor sau în divagaţii sterile dacă n-ar fi existat polul magnetic: profesorul. Nu numai că el aducea, cu mult tact, discuţia pe făgaşul normal, la obiect, dar opiniile noastre, oricât de îndrăzneţe, vizau direct sau indirect aprobarea lui.Aceasta uneori venea, alteori nu, dar ceea ce conta pentru noi era faptul de a ne şti ascultaţi. Simţeam că el poate să vadă în spusele noastre sau dincolo de ele personalitatea noastră întreagă. De aceea voiam să dăm totul în acele seminarii care treceau atât de repede, deşi discuţiile se prelungeau în pauze şi după încheierea lor.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply