„Republica e în pericol!”

„Republica e în pericol!” Dau să văd la Bookfest al cui e strigătul. Dan Tapalagă, lângă un chelios cu nume de stană. În standul Humanitas, Cristian Pătrăşconiu, eterna suzetă a patapliceenilor, lansa Cartea preşedinţilor, o aflare în treabă cu Vladimir Tismăneanu. Răsfoiesc. Să mă dumiresc şi eu. Că doar nu o să plătesc 5 euro pe „…măreaţa vatră.” O smiorcăială. Cum că politologul american, cel ce a luptat cu hârtiile contra torţionarilor (nu care cumva vinovaţii să ajungă la puşcărie n.a.), ar fi stat doar două zile la Vila lui Ceauşescu, pentru că era obligat de Serviciul de Pază. Vezi, Doamne, era obiectiv Zero, pentru că redacta Raportul de condamnare a comunismului. Sperios din fire, băsistul ideolog putea fi atacat de muşte, pentru că pe băieţii sistemului îi proteja. Nu mai pun întrebări fără rost, de ce a fost nevoie de o condamnare pe hârtie şi nu una juridică? Misiunea lui Tismăneanu era de ţambalagiu. Adică de om care aşează batista pe ţambal. În Cartea preşedinţilor vorbeşte frumos despre toţi şefii statului. Pentru că pe ei i-a slujit. Dar Luceafăr rămâne Băse. Dacă te uiţi la deconturile sale uriaşe, nu-ţi mai vine să-l acuzi de bună credinţă. Revenind la standul Humanitas, văicăreli despre „ce am fost şi ce am ajuns”. Foarte frumoasă postură. Intelectualul trebuie să fie mereu în opoziţie. Îmi venea să mă alătur. Lor, plângăcioşilor. Cel puţin de trei ori am auzit vorbe de ocară contra Antenei 3. Good bad to be in a first page. Antena 3, e aici? Iar răsfoiesc maculatura preşedinţilor. Tismăneanu e pus pe bârfă. De la Gheorghe Gheorghiu Dej, până la Traian Băsescu, via mersului pe bicicletă cu Zoia Ceauşescu. Măreţ destin, măreaţă vatră. Dodoloaţa noastră republică are stâlpi de bază. Humanitas a renunţat la cărţile regelui. Oare de ce? În standul Humanitas îmbulzeală mare. Mai ales la raftul lui Boia. Ce...

De ce tace intelectualul român în sinecură?

Mircea Eliade avea să spună că ei, cei din generaţia Criterion, fac parte din prima şi ultima generaţie fericită de intelectuali. Da dar atunci era Regele, acum preşedintele. Prin Fundaţiile Regale se dădeau burse, prin cele prezidenţiale se oferă azi sinecuri. Posturi călduţe prin  ambasade, consulate şi alte acareturi diplomatice. Asta când nu au fost cocoţaţi stimabilii pe liste parlamentare. Au luptat băieţii cu pana şi au ajuns la Cotroceni pe scut. Istoviţi de propagandă, acum tac. Mi-e dor de larma mediatică a lui Traian Ungureanu, de filosoful crud, istoric al canibalismului, Cătălin Avramescu, de scriitorul Vasile Popovici care îşi face siesta eseistică departe de Orizontul cultural care l-a propulasat. Ioan T. Morar e ocupat de noua poziţie consulară, de lupta cu viezurele mov şi cu decolteul franţuzesc al Coastei de Azur. De ce tac onorabilii? Nu mai au nimic de spus? Au mai rămas doar câţiva să ţină steagul propagandei portocalii. Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş fac tururi de forţă prin ţară, fireşte nu îşi pun problema „cine plăteşte motorina”. Îmi place de mor componenţa pomelnicului săptămânal al lui Volodea. Neamţu, Aligică, Statomir, Vasile, Pătrăşconiu stau de-a dreapta tatălui, unşi cu mirul anticomunismului de mucava, sunt gata să urce la CERumenul prezidenţial. Sufocaţi de indignare, mai au până la trecerea lor pe listă. Aşa că încă mai luptă. Cine drac îi ascultă pe...

Manipularea unei umbre: Cazul Adrian Marino

Vladimir Tismăneanu Se întâmplă că l-am cunoscut bine pe Adrian Marino. Am scris elogios despre volumele sale de critica politic-culturală. Facând aluzie la romanul Muntele vrajit de Thomas Mann, l-am numit în eseul scris în Orizont, când s-a stins din viaţă, un Settembrini al culturii române.  Am preţuit europenismul său vibrant, generozitatea cu care i-a susţinut pe mulţi tineri.  A scris frumos despre cărţile mele. Am fost mişcat când a afirmat că am avut un rol major în geneza noii politologii româneşti (v. Politica si cultura. Pentru o nouă cultură română, Polirom, 1996, pp. 172-186).  În dedicaţia dată pe acea carte, la Cluj, pe 22 iulie 1996, mă numea metaforic, “maestrul tinerei politologii româneşti”. Ne-am întâlnit prima oară la Washington, în toamna anului 1990, am luat cina împreună la Hotelul Jefferson. Ne pusese în legătură regretatul Matei Călinescu. Am citit şi eu, ca mulţi dintre prietenii mei, articolele de după 1990 apărute în Dreptatea.  A. Marino fusese arestat de comunişti ca ţărănist, a rămas fidel PNŢCD-ului după 1990, chiar dacă filosofia sa politică era mai degrabă liberală, “neo-paşoptistă” (v. volumul de convorbiri cu Sorin Antohi, carte în care A. Marino şi-a formulat explicit crezul ideologic).  În 1997,  juriul prezidat de A. Marino mi-a acordat Marele Premiu ASPRO.  Nu pot fi nicicum bănuit că aş fi fost un adversar al acestui critic cultural şi teoretician literar, un om trecut prin teribile încercări, inclusiv lungi ani de temniţă şi domiciliu forţat în perioada comunistă.  Să reţinem însă un fapt incontestabil: biografia lui Adrian Marino abia urmează a fi scrisă. Sa sperăm că se va găsi un cercetator,  asemeni lui George Ardeleanu, autorul exemplarei biografii a lui N. Steinhardt apărută la Humanitas, care să se consacre unei analize lucide şi obiective a unei vieţi extrem de complicate.  Vor fi fost acolo, alături de calvarul închisorilor şi de marginalizarea de după 1964, şi compromisuri, vor fi...