Giovanni Papini – Gog

De Alexandru Cristian Viața, cunoașterea, puterea, îndemânarea unui om sunt nimic în rapot cu experiențele trăite de el. Un om puternic, celebru,  trebuie să povestească ceea ce a trăit. Astfel este un veșnic egoist,  iar din viața sa rămâne nimic și cenușă.    Excentricul miliardar Goggins,  sau  mai pe scurt Gog,  este plictisit de moarte. Tot ceea ce are în viața aceasta i se pare nefolositor. Nimic nu poate compensa plictisul și tristețea pe care o are. Trebuie să-și învingă cumva această pornire. Călătoriile și întâlnirile cu diverși oameni sunt cel mai bun panaceu. Oare așa să fie într-adevăr? Având resurse nelimitate Gog decide să încerce să sprijine muzicanți, artiști avangardiști, o fabrică de poezie, soteriologia- știința eliberării, o societate ce luptă pentru moralitatea supremă, o nouă religie Egolatria, Filomania- o nouă filosofie. Uimit de absurditatea unor propuneri Gog se orientează spre oameni. Pentru a scăpa de acest spleen existențial va investi în oameni. De aceea cheltuie foarte mulți bani pentru  a cunoaște o pleiadă de oameni celebri Lenin, Gandhi, Freud, Edison, Einstein, Shaw, Wells și în cele din urmă pe nemuritorul Conte de Saint- Germain. Mirat de credințele acestor oameni dar și de neverosimila duplicitate a unora,  Gog propune ca toți să purtăm măști. Așa ne-ar fi mai ușor să ne ascundem adevăratele trăiri. Totuși ceva îl nemulțumește pe Gog, de ce viața omului este așa de insignifiantă. Cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentința nulității mele iremediabile, concluzionează Gog. Miliardarul este convins că tot ceea ce face civilizația occidentală este să îndobitocească oamenii, să-i abrutizeze, să-i înstrăineze. În conversațiile sale Gog remarcă ușurința  ipocriziei și a falsității. Revoltat acesta subliniază că visul de aur al modernismului este nivelarea universală. Pentru că nu vrea să fie nimic înt-o formă indefinită de societate modernă  Gog este veșnicul revoltat, veșnicul disident al...

Mircea Mihăieş – Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen

Scriitor de forţă, dar şi celebritate a muzicii, Leonard Cohen a stârnit mereu controverse, de la primele versuri, considerate a fi la limita pornografiei, până la retragerea sa, la sfârşitul secolului trecut, într-o mănăstire budistă. Apreciat mai întâi ca scriitor şi abia spre bătrâneţe recunoscut ca un muzician de prim rang, Cohen s-a dovedit original şi în felul în care a decis să-şi trăiască...

Altfel decât o ştim din cărţi

Pe Rodica Ojog Braşoveanu am cunoscut-o undeva prin anii ’90. În casa părintească din spatele Tribunalului Mare, nu departe de restaurantul Bucur, parcă timpul aristocraţiei de altă dată îngheţase. Storurile trase, mobila veche, tablouri de familie, ca într-un asfinţit de poveste, un fum aparte au conservat o stare şi un spirit. Avea cultul discuţiilor interminabile. Nu-i plăcea să iasă din casă, mulţimea o stânjernea. Venită dintr-o familie liberală de tradiţie, evident că era de partea noastră a contestatarilor FSN. Nopţi interminabile disecam speranţele. Nici nu simţeam când „Big-ban-ul” ei bătea de ziuă. Fumam pachete întregi de ţigări. Nu suporta să deschidem geamurile, chiar dacă dinspre micuţul parc din apropiere, oţetarii îşi trimiteau spionii de polen. Ar fi povestit zeci de ani despre lumea aristocraţiei interbelice. Părinţii ei erau avocaţi renumiţi. De la mama sa primisese o educaţie aleasă. A studiat la „Maison de Francais” – o şcoală laică foarte elegantă, care venea ca o replică la „Notre Dame” de Paris. Sfârşitul democraţiei a găsit-o într-o sărăcie lucie. Ajunsă cu greu în Facultatea de Drept, a fost exmatriculată în octombrie 1956 pentru „atitudini duşmănoase”. Mult mai târziu a avut dreptul să se reînscrie. Despre acei ani vorbea cu greu, dar cu o privire vie şi o forţă greu de descris. Vindea bijuterii ca să supravieţuiască. Apoi s-a măritat cu un om de condiţie bună pe care a trebuit să-l părăsească. Voia să fie altceva decât femeie în casă. Pentru că era o tipă frumoasă, l-a găsit uşor pe altul. Actorul Camil Braşoveanu i-a fost cel mai mare sprijin pentru cariera de scriitor. A ştiut cum să-i insufle încrederea. Când am cunoscut-o, toţi cei dragi nu mai erau. Deloc o femeie singură, trăia viaţa din plin. Îi plăcea să se laude la coniac fin şi o ţigară bună că nu a trebuit să lucreze niciodată, de parcă cele 35 de cărţi...

„Mircea Eliade a murit cu dor de România”

Interviu realizat de Silvia Vrînceanu Istoria credinţelor şi ideilor religioase (l-lV) Stelian Pleşoiu, un informatician român specializat în recuperarea dezastrelor produse de computere, a avut şansa să petreacă câţiva ani, la venirea sa ca emigrat în America, alături de soţii Christinel şi Mircea Eliade, care locuiau din 1956 la Chicago. Potrivit spuselor sale, la vremea aceea, savantul român, erudit în istoria comparată a religiilor, era ridicat în slăvi de unii dintre cei mai importanţi oamenii ai lumii. În timp ce cărţile lui Mircea Eliade deveneau succese mondiale, iar el tânjea din cauza dorului de România, pentru comunist, marele scriitor era un “duşman al poporului”, fost legionar care conspira împotriva noii orânduiri. Stelian Pleşoiu spune că, deşi la Chicago trăiesc peste 100.000 de români, multi habar n-au că locuiesc în oraşul în care geniul Eliade a trăit şi a creat zeci de ani. De altfel, după moartea sa, chiar şi la Chicago University, puţine lucruri amintesc că Mircea Eliade a înfiinţat catedra de istorie a religiilor care-i poartă numele. Stelian Pleşoiu a locuit o vreme în casa sotilor Eliade şi a povestit pentru “Ziarul de Vrancea” amănunte inedite despre ultimii ani din viaţa savantului.  Chiar dacă unii îl contestă şi acum, Mircea Eliade (1907-1986) rămâne una dintre cele mai luminate minţi ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, în tinereţe s-a apropiat de Mişcarea Legionară, afiliere de care nu s-a dezis niciodată. În timpul războiului a fost ataşat cultural la Lisabona, iar după război nu se mai întoarce în România, rămânând în exil la Paris. Aici o cunoaşte şi pe viitoarea sa soţie, Christinel, născută la Tecuci. Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago şi devine şeful catedrei de istorie a religiilor la University of Chicago, oraş unde se şi stinge din viaţă, la 22 aprilie 1986. Ştirea apare în România doar la rubrica decese a ziarului „România liberă”....

Nicolaescu Sergiu – Viaţă, destin şi film

Sergiu Nicolaescu propune cititorilor o care de reflecţie despre lumea sa, aşa cum a trăit-o, la puls infinit. Deşi nu a făcut facultatea de profil a reuşit o ecranizare de excepţie. În cartea Viaţă, destin şi film portretizează lumea care l-a...