Interviu realizat de Silvia Vrînceanu
Istoria credinţelor şi ideilor religioase (l-lV)
Stelian Pleşoiu, un informatician român specializat în recuperarea dezastrelor produse de computere, a avut şansa să petreacă câţiva ani, la venirea sa ca emigrat în America, alături de soţii Christinel şi Mircea Eliade, care locuiau din 1956 la Chicago. Potrivit spuselor sale, la vremea aceea, savantul român, erudit în istoria comparată a religiilor, era ridicat în slăvi de unii dintre cei mai importanţi oamenii ai lumii. În timp ce cărţile lui Mircea Eliade deveneau succese mondiale, iar el tânjea din cauza dorului de România, pentru comunist, marele scriitor era un “duşman al poporului”, fost legionar care conspira împotriva noii orânduiri. Stelian Pleşoiu spune că, deşi la Chicago trăiesc peste 100.000 de români, multi habar n-au că locuiesc în oraşul în care geniul Eliade a trăit şi a creat zeci de ani. De altfel, după moartea sa, chiar şi la Chicago University, puţine lucruri amintesc că Mircea Eliade a înfiinţat catedra de istorie a religiilor care-i poartă numele. Stelian Pleşoiu a locuit o vreme în casa sotilor Eliade şi a povestit pentru “Ziarul de Vrancea” amănunte inedite despre ultimii ani din viaţa savantului.
Chiar dacă unii îl contestă şi acum, Mircea Eliade (1907-1986) rămâne una dintre cele mai luminate minţi ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, în tinereţe s-a apropiat de Mişcarea Legionară, afiliere de care nu s-a dezis niciodată. În timpul războiului a fost ataşat cultural la Lisabona, iar după război nu se mai întoarce în România, rămânând în exil la Paris. Aici o cunoaşte şi pe viitoarea sa soţie, Christinel, născută la Tecuci. Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago şi devine şeful catedrei de istorie a religiilor la University of Chicago, oraş unde se şi stinge din viaţă, la 22 aprilie 1986. Ştirea apare în România doar la rubrica decese a ziarului „România liberă”.
(Apărut în Ziarul de Iaşi/ 22 august 2005)
Eliade a refuzat să devină cetăţean american
Reporter: Domnule Stelian Pleşoiu, aţi avut şansa să locuiţi în intimitatea lui Mircea Eliade. Cum l-aţi cunoscut?
Stelian Pleşoiu: Sunt multe de spus, l-am cunoscut întâmplător, n-a fost nimic special: un prieten al familiei Eliade m-a rugat să merg la dânşii acasă să le rezolv nişte probleme legate de viaţa de zi cu zi. Aveau mici probleme cu aparatul de radio, cu becurile arse, cu tot felul de lucruşoare casnice.
Reporter: Erau oameni de cultura, nu se pricepeau la chestiuni prozaice …
Stelian Pleşoiu: Exact, nu se pricepeau la nimic de altfel, decât, cum am constatat cu dezamăgire în primele vizite, nu se pricepeau decât să fumeze, să citească şi, din când in când, câte un paharel de schotch cu gheaţă …
Reporter: Ştiu că exilul îl apăsa pe Mircea Eliade. Era mulţumit de viaţa lui?
Stelian Pleşoiu: Da şi nu! Sigur că maestrul, îmi permit să-l numesc aşa, pentu că am învăţat asta de la cei din jurul lui, tânjea după ţară. Niciodată până la el sau de atunci încoace nu am cunoscut pe cineva care să sufere atât după ţara lui. Una din dovezi este refuzul de a deveni cetăţean american. Cu mare strângere de inimă, la insitenţele unui mare prieten şi admirator al său, senatorul de Ilinois, Charles Percy, a acceptat cetăţenia americană la aproape 74 de ani. Percy a făcut un fapt fără precedent în istoria Americii: a convocat ad-hoc Congresul şi a cerut aprobarea cetăţeniei românului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat două minute. Eliade era venerat, dar după această formalitate au început să curgă onorurile, premiile, invitaţiile. Când l-am cunoscut, nici nu ştiam cum să mă adresez decât cu domnule, dar această exprimare mi-a fost retezată de la început de soţia lui. Mi-a spus: «ori te adresezi cu Mircea, ori cu maestre, ori cu dr. Eliade. Mie poţi sa-mi spui cum vrei, dar te rog să mă strigi Christinel».
Reporter: Nu Georgette!? Pentru că acesta era de fapt numele ei.
Stelian Pleşoiu: Nu … Deci astea au fost începuturile mele în casa Eliade, unde am constatat că toti se adresau cu prim respect, folosind cuvântul “maestru”.
Eliade are o fină la Harvard
Reporter: Mircea Eliade era o persoană influentă în SUA?
Stelian Pleşoiu: Da, era foarte influent, în sensul culturii uriaşe pe care o avea, nimeni nu intra cu dânsul în polemică, decât foarte bine documentat şi ştiinţific. Era aproape de necontrazis în ceea ce ştia. Avea foarte multe cunoştinţe din toate domeniile, ştia foarte multe, foarte bine …
Reporter: Şi vorbea şi iubea româneşte!
Stelian Pleşoiu: Da, vorbea şi scria în româneşte, foarte rar scria în frantuzeşte, când să scrie vreun articol pentru vreun ziar sau pentru vreo editura franţuzească, dar toate manuscrisele lui sunt scrise în română.
Reporter: Casa Eliade era frecventată de mulţi oameni? Cine îl vizita?
Stelian Pleşoiu: Am cunoscut foarte mulţi oameni în casa lor, de la politicieni, scriitoraşi şi până la preşedintele Universităţii Chicago, Hanna Gray, care îl stima pe Eliade, de la domnia sa pâna la senatorul Charles Percy, care îl adora pe maestru. Am cunoscut marii scriitori şi filozofi francezi, l-am cunoscut pe decanul catedrei de istorie a religiilor, si cel mai iubit om de Eliade, domnul Joe Kitagawa, care a făcut ca în Japonia să se găsească tot ce a scris Eliade şi asta poate să fie o mândrie pentru noi. Maestrul a fost şi este adorat în Japonia. Acest lucru se datoreaza în mare parte lui Kitagawa. Acest foarte serios profesor i-a fost şi student maestrului, şi, în acelaşi timp “fin”. Maestrul i-a botezat fiica acestuia, pe Ann Rose, care este profesor de filozofie la Harvard. Prin grija profesorului, opera lui Eliade a fost tradusă în intregime în această ţară. Culmea, în Romania se edita foarte puţin din ce scria el. Deasemenea, el a fost îndrăgit şi foarte apropiat de faimosul sculptor japonez Noguci, care a fost studentul şi prietenul lui Brâncuşi. S-a prăpădit nu cu multa vreme după Eliade. Ăn semn de prietenie, Noguci a sculptat într-o monedă chipul lui Eliade. Aceasta fragilă sculptură se află la Luvru. Mai venea pe acolo nelipisitul Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatură, care a fost căsătorit cu Alexandra Bagdasar, profesoară emerită la Northwestern University din Eveanston, pe care a cunoscut-o in casa sotilor Eliade.
“Ceauşescu îl curta pe Mircea Eliade”
Reporter: Cum a ajuns Mircea Eliade să predea în SUA în condiţiile, din câte ştiu, era îndrăgostit de Europa?
Stelian Pleşoiu: Eliade suferea după Europa, însă a ştiut cum să împartă şi una si alta. Stătea în timpul anului universitar aici, în Chicago, predând la catedra de istorie a religiilor. Această catedră a fost înfiinţată pentru el şi la care el şi-a adus cea mai mare contribuţie şi este unică în felul ei in lume. În timpul verii, îşi petrecea vremea în Franţa şi, sigur, de foarte multe ori călătorea. Dupa o anumită vârsta călătoriile nu au rămas decât între Franţa şi Chicago. În ultimul an al vieţii nu a mai putut pleca în Franţa din cauza bolii.
Reporter: Înteleg că suferea …
Stelian Pleşoiu: Da, în ultimii ani era foarte bolnav. În afară de faptul ca avea o artoză cumplită la amândouă mâinile, nu reuşea decât să se semneze sau să-ţi dea câte o mică recomandare. Amândouă mâinile ii erau acoperite cu câte o platoşă osoasă, care îi acoperea pur şi simplu degetele. Studenţii îi aduceau tot felul de creioane moi. Îmi spunea cu mult necaz, când îl duceam la ortoped, ca îi este ruşine să întindă mâna cuiva. Avea şi alte probleme. Începuse să se îndoaie de spate, dar avea un cod cu Christinel, ca, atunci când erau în societate, să-şi îndrepte spatele imediat.
Reporter: Cum şi-a calmat dorul de România, ţinând cont că nu s-a mai întors în aproape jumătate de secol? După ce v-aţi dat seama despre trăirile sale interioare?
Stelian Pleşoiu: După felul în care întreba fiecare străin, sau prieten care intra în casă şi îi spunea că este român sau că a venit curând din România, după curiozităţile pe care le avea despre ţară, era foarte simplu de înţeles că adora ţara lui de origine şi de naştere.
Reporter: N-a mai vrut să se întoarcă, îi era teamă?
Stelian Pleşoiu: Nu i-a fost frică niciodată, iar ca un exemplu foarte bun este că Nicolae Ceausescu nu ezita să-i trimită invitaţii şi el refuza. Ceuşescu îl curta. Sunt absolut convins că nu i s-ar fi întâmplat nimic lui Eliade întorcându-se în România. Însă, aici era vorba de un principiu. Dacă s-ar fi întors în România, pe care şi-o dorea atât de mult, ar fi călcat principiile de o viaţă, el şi cei din generaţia lui care au avut o puternică contribuţie împotriva comunismului şi s-au sacrificat. Ar fi trădat şi intelectualitatea plecată din ţară după cel de-al doilea Război Mondial.
“În America, Eliade a fost eliminat de peste tot”
Reporter: V-a povestit despre perioada în care a fost în inchisoare, despre acuzaţiile cu privire la simpatiile pentru Garda de Fier?
Stelian Pleşoiu: Da, a povestit, însa foarte puţin, pentru că, în primul rând, maestrului nu-i plăcea subiectul, în al doilea rând, nu a înţeles niciodată, până în ultimele momente ale vieţii, de ce i se reproşa atât de mult faptul că el a simpatizat cu mişcarea din anii tinereţii lui. Întâmplarea a fost să se numească “mişcare legionară” şi această mişcare să trezească o generaţie, iar el, alături de intelectualitatea României la acea vreme, au simpatizat cu această mişcare, cum face fiecare tânăr. Dar nu a îmbrăcat niciodată cămaşa de legionar.
Reporter: Atunci de unde toate acuzaţiile?
Stelian Pleşoiu: Sigur de la faptul că el a fost un mare admirator al lui Nae Ionescu, iar Nae Ionescu, după cum se ştie, a fost mentorul mişcării legionare, un personaj foarte misterios, foarte inteligent, parcă coborât din altă lume, un personaj care a reuşit să convingă tineretul intelectual din acea perioadă.
Reporter: Am văzut că şi la universitate, în afară de bibliotecă, chiar şi în sala în care a predat, doar o mică plăcuţă aminteşte de el.
Stelian Pleşoiu: Într-adevăr, aşa este, este o mare ruşine să se întimple ce s-a întâmplat. Eliade a fost pur şi simplu eliminat de peste tot, însă cineva imi spunea că, cu cât este mai blamat, cu atât valoarea acestui filozof este mai profundă şi mai populară. Culmea, în colegiile americane se predă istoria religiilor şi curând sistemul de învăţământ american preconizează să introducă istoria religiilor şi în licee.
Reporter: Atunci de ce nu există în SUA mai multă recunoştinţă pentru Eliade?
Stelian Pleşoiu: Respectul este unul mutual. Intelectualii de valoare ştiu cine este, îl cunosc foarte bine, însă, sigur, într-o ţara capitalistă ca America, unde banul dictează şi societăţile puternice au lobby chiar şi în lumea intelectuală, este de înţeles ce se întâmplă.
“Românii din Chicago ştiu foarte puţin despre Eliade”
Reporter: Ce-ar putea să facă pentru memoria savantului comunitatea românească din Chicago?
Stelian Pleşoiu: Comunitatea româneasca din Chicago, spre dezamagirea dvs. si a cititorilor, ar trebui sa fie mult mai unită şi ar trebui să-şi instruiască şi să-şi îmbogăţească spiritul şi identitatea naţională. Cunoscându-l pe Eliade, pentru că locuiesc în orasul unde Eliade a trăit, a muncit, a creat o parte din cei mai frumoşi ani ai vieţii dânsului, peste 30 de ani, îmi dau seama că ar fi fost astăzi şi mai dezamăgit. Românii din Chicago ştiu foarte puţin despre Eliade. Mai ales cei veniţi după 1990, căci este bine de ştiut aceea că românii din America se împart în trei categorii: cei veniţi după război, majoritatea legionari şi care nu prea mai sint, cei veniţi în timpul comunismului, şi românii veniţi după 1989. Primii sint foarte şcoliţi, buni cunoscători ai istoriei poporului român, naţionalişti fără cusur, şi anticomunişti până la ultima suflare, cum a fost şi Eliade. A doua categorie sunt speriaţi, chiar răi, bârfitori, susceptibili, cu ceva carte nu neapărat cultură, mai degrabă buni la ştiinţe exacte, fără spirit naţional şi foarte snobi. După 1990, a venit tineret foarte talentat cu multă şcoală şi în căutare de adevăr. Daca este să-i calific după numărul care vine la biserica ortodoxă, i-aş găsi mai degrabă religioşi. Nu foarte interesaţi de situaţia ţării lor, destul de rezervaţi în cea ce priveşte dorinţa de a se întoarce acasă. De ce spun toate acestea: toate aceste grupuri nu au manifestat vreun interes special pentru Eliade. Legionarii l-au cunoscut cel mai bine, au înţeles până la urmă să-l respecte în tăcere şi în umbră. Cei veniţi după 1989 nu au exprimat o dorinţă anume de a-l descoperi pe Eliade. Puţini cunosc că savantul este înmormântat în Chicago. Adrian Păunescu i-a luat un interviu. I-au fost trunchiate vorbele. .
Mircea Eliade nu avea televizor
Reporter: Catedra de istorie a religiilor poartă numele Mircea Eliade. Cine i-a urmat?
Stelian Pleşoiu: Profesorul Wendy Donigan i-a urmat lui Eliade. Este de origine irlandeză şi a fost o simpatizată a maestrului. Sigur că, imediat dupa moartea maestrului, Culianu ar fi fost un pretendent mai puternic, însă, după cum bine ştim, el a fost asasinat.
Reporter: Ce se spune aici despre asasinarea lui Culianu?
Stelian Plesoiu: E un mare mister. Ion Petru Culianu avea numai 42 de ani când a fost asasinat. Din păcate, n-a mai putut să continuie cele discutate cu maestrul. Era cel mai preferat student şi mai târziu profesor sau cadet al filozofului Eliade. Cu puţin înainte de moarte, marele istoric al religiilor a cerut prin testament să fie înmormântat de un preot negru şi acest lucru s-a întâmplat – serviciile funerare au fost conduse de arhiepiscopul de Cantebury, cea mai mare funcţie din America în lumea preoţească, acest arhiepiscop fiind de culoare şi irlandez ; a doua dorinţă a fost să fie incinerat, şi a treia ca manuscrisele să fie date lui Culianu. După moartea lui Culianu, manuscrisele lui Mircea Eliade s-au reîntors in proprietatea Universităţii din Chicago, care le-a donat muzeului Luvru. A fost fascinantă relaţia dintre maestru şi acest discipol, pe care Eliade ajunsese să-l considere «singurul prieten căruia am atâtea de spus» şi să discute cu el de la egal la egal.
Reporter: Cum trăia Mircea Eliade?
Stelian Pleşoiu: El trăia într-o simplitate covârşitoare. Maestul ducea o viaţă lipsită de complicaţii: nu conducea maşina, nu avea televizor, nu poseda cunoştinte tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publică volumele. Pur şi simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe lună şi, probabil, mai primea ceva bani, prin poştă, nu sub formă de cecuri, de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina lămpii, frecventa ceaiurile literare, mânca la clubul universităţii, deci nu avea o viaţă foarte specială. Îi plăceau foarte mult mâncarea românească.
“Cristinel l-a aparat cu toată ştiinţa şi priceperea ei de femeie”
Reporter: Cum era doamna Eliade?
Stelian Pleşoiu: Christinel Eliade era opusă soţului dânsei, era felul de femeie foarte distinsă şi foarte frumoasă, cu trăsături remarcabile, avea ochi albaştri, fuma mult, era foarte autoritară.
Reporter: Cum va trata, tinind cont ca ati fost baiatul de casa?
“După moartea maestrului au dispărut toţi prietenii”
Reporter: Spuneţi-mi cum s-a descurcat ea după moartea lui Eliade?
Stelian Plesoiu: Moartea maestrului, pe 22 aprilie 1986, a fost pentru Christinel Eliade o adevărată nenorocire, pierzându-şi tot elanul şi toată energia care o caracteriza în timpul vieţii acestuia, s-a simţit foarte slabă în faţa tuturor, foarte amărâtă. Într-adevăr, a avut datorii, a terminat socotelile cu viaţa într-o sărăcie ca aproape nu-ţi vine să crezi. În ultimele trei luni care au premers morţii dânsei nu mai avea bani nici cu ce să-şi plătească chiria. Deci, amândoi s-au sfârşit într-o sărăcie, cu toate ca ar fi putut avea ceva bani si de la sutele de «prieteni» foarte adevăraţi şi foarte generoşi. Dar, după moartea maestrului, au dispărut cu toţii si nu o mai căuta aproape nimeni, decât cine ştie, câte o persoană să-i ceara câte o carte cu împrumut sau câte o donaţie pentru biserică, dar ajutorul din partea românilor nu prea a fost.
Reporter: Ţigara de foi, nu?
Stelian Pleşoiu: La un moment dat fuma poate cele mai tari tigarete pe care le stim. Fuma Caporal, tigari extrem de tari, pentru soldatii francezi. Ea le fuma cu o mare usurinta, de si doctorul ii spunea adeseori: “Christinel, lasa-te de fumat ca ai sa mori!”. La care ea avea raspunsul preferat: “Doctore, dacă mă las de fumat, am să mor şi nu invers!” Erau foarte simpatici şi foarte drăguţi. Pe mine m-au ajutat mult, mi-au fost dragi şi am fost lânga ei până au murit.
Nu cred ca Stelian Plesoiu ala a fost intim al familiei Eliade. Venea sa-i schimbe becurile si sa-i repare radioul, atit. Se lauda ca manelistu’ cum sotia lui Eliade l-a „rugat” (!) sa-i spuna pe numele mic. Vai de capu lui! O ajuns la virsta la care s-a gandit c-ar fi bine sa ajunga putin celebru.
Argumentul cu saracia lui Eliade nu-l cred. Isi petrecea verile in Franta, calatorea. Nu-i nicio problema cu mancatul la cantina universitatii din Chicago. Mincarea pun pariu ca-i buna, cistigi timp, etc.
Oricum, interviul e sub orice forma a penalului, mai potrivit pentru un tabloid decit pentru un site de carti. In locul tau, l-as sterge de pe site.
Cit despre Eliade, sper sa n-ajunga ca Eminescu, sa vorbeasca toti despre el si sa nu-l mai citeasca nimeni. Mai bine bagi o recenzie, ca oricum, multe din cartile lui se dau la reducerre in Ro.
penibil interviu! jeg mincinos!
arunci cu noroi in unul din cei mai mari intelectuali pe care i-a avut Romania!
mai bine ti-ai vedea de tabloidele tale.
Isabela Vasiliu-Scraba
MIRCEA ELIADE SI DETRACTORII SAI
Motto: «Marii creatori în ordinea spirituală nu au fost niciodată democraţi… Cultura este, în esenţa ei şi prin urmările ei, hotărât aristocratică » (Nae Ionescu în rev. Cuvântul din 11sept 1926)
Trăim într-o lume a tarabei în care orice incult, liber a reproduce inepţiile liderilor de opinie prefabricată, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalităţi. Să vedem însă ce este cu libertatea de a reproduce inepţii.
La vremea când se instaurase barbaria sovietică, şi când invadatorul n-a ezitat să distrugă volumul despre cultura românească (al cincilea volum al Enciclopediei României, coordonat de Mircea Vulcănescu şi Dan Botta) scoţând totodată din circuit 8 500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelică), în întunericul nedreptăţii de după ciuntirea ţării (1), «libertatea de gândire» a însemnat (de pildă) repetarea ideii că Mircea Eliade ar trebui scos din cultura românească. Desigur nu numai el. Lista alcătuită în toamna anului 1944 de I. Vitner(2) pe tema scriitorilor «morţi la 23 august1944» cuprinde mai toate vârfurile spiritualităţii interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gândirii eliadeşti din patrimoniul cultural român si-a asumat-o mai apoi aşa zisul «filosof» marxist N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade. Acelaşi tip de «libertate» l-am revăzut în 2006 (3) la un “filosof” post-decembrist (C. Avramescu). El nota într-un articol din Dilema Veche (25 aug. 2006) că asistentul lui Nae Ionescu fusese până la plecarea din ţară un fel de nimeni: «Până în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cărticele descriptive şi a câtorva romane care, aşa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domnişoare» (v. Cătălin Avramescu). Intr-o atare afirmaţie, partea de argumentare prin «aşa cum admite chiar el» este nulă, întrucât scriitorii sînt extrem de rar mulţumiţi de propriile opere.
Interesant în cântărirea operei prin raportarea la autor este desigur un alt aspect, care nu putea fi pus în lumină de un om de rând, în ciuda pretenţiilor sale de «filosof original». Pornind de la observaţia lui Aristotel după care cauza păstrează în sine un plus faţă de efectele ei, Mihai Eminescu meditează la creaţia artistică şi la «cauza» ei: Opera de artă ar fi o emanaţie parţială a comorilor spirituale definitorii pentru adevăratul artist: «Ce respect trebuie să avem aşadar înaintea bogăţiei spirituale a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven ş. a., când ne gândim cât de însemnate sînt deja cele ce au dat la lumină, care nu reprezintă decât incomplet totalitatea spirituală a acelor oameni » scrie poetul (mss. 2290).
Dar să vedem ce este cu zisele «cărticele descriptive» publicate de cel considerat în perioada interbelică vârful unei generaţii de scriitori ale căror opere n-au putut fi (pentru vecie) înmormântate după 23 august 1944: Vintilă Horia, autorul capitolului dedicat filosofiei româneşti în volumul Les grands courants de la pensée mondiale contemporaine, 2 volume coordonate de M. Sciacca apărute la Paris în 1964 (4), Dan Botta, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, G. Racoveanu, Octavian Vuia, Vasile Posteucă, Horia Stamatu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, etc.
Cum am menţionat deja, imediat după ocuparea ţării, în atmosfera înăbuşitoare de teroare ideologică ce a durat mai mult de două decenii, Mircea Eliade a fost complet interzis, pentru ca apoi, când devenise un nume de referinţă în mediile academice occidentale, să-i fie reeditate cu greu o foarte mică parte din scrieri. Asemenea stare de barbarie culturală nu putea fi în 2006 reactualizată în Dilema veche (prin Cătălin Avramescu) sau în «Observatorul cultural» (nr. 305, prin Ovidiu Şimonca) decât cu ajutorul unor «libertăţi» de felul mai sus arătat.
Si, desigur, prin organizarea la Bucureşti – la douăzeci de ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sărbătoririi centenarului naşterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar fi însemnat o amânare cu vreo 3 luni) -, a unui colocviu internaţional dospind de referiri inchizitoriale întru desfiinţarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi.
Or, cu asemenea discuţii internaţionale oferind modelul culturii «de export», lui Cătălin Avramescu i s-a părut cât se poate de oportun să desconsidere si el exact volumele de eseuri interzise de cenzura comunistă care uza de acelaşi rechizitoriu la adresa filosofului religiilor. Iată din ce era compusă acea mică parte (desconsiderată de Avramescu) din eseistica filosofică a tânărului Eliade, mare parte din ea fiind rămasă în paginile revistelor vremii : Soliloquii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiatică (1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babiloniană (1937), volumele revistei Zamolxis, Metalurgy, magic and Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrării (1942), Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Meşterul Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios luso-romenos (1943).
Puse ceva mai limpede în pagină, lucrurile nu sînt tocmai favorabile speranţelor puse în aşa numita generaţie «aşteptată». In primul rând, pentru că nişte post-decembrişti care n-au fost în stare să producă nimic pentru sporirea culturii româneşti, s-au găsit să-l judece pe Mircea Eliade şi să-i minimalizeze toate cărţile dense de gândire filosofică, cu «libertatea» de a prelua neputinţele ideatice ale cenzorilor ideologici, trâmbiţate mai mult de jumătate de secol prin cărţi de necitit. In al doilea rând, fiindcă ambii au lăsat să se întrevadă (pentru puternicii zilei care punctează pozitiv aşa ceva) nestrămutata lor dorinţă de a perpetua poziţiile ideologice ale fostului îndrumător proletcultist Zigu Ornea, bătrânul dilematic (de tristă amintire) care, pe când avea 27 de ani, n-a ezitat să-i deschidă lui Noica porţile puşcăriei, informând Securitatea că filosoful ar fi atacat, vezi Doamne, regimul de democraţie populară cu afirmaţii de genul: «numai prin experienţa religioasă oamenii devin oameni» (p.103) din manuscrisul unei cărţi date spre publicare la E.S.P.L.A. Este vorba de volumul «Fenomenologia spiritului de Hegel» istorisită de Constantin Noica» pentru care Noica a fost arestat la 11 decembrie 1958. Predat unicei edituri de atunci (E.S.P.L.A.), manuscrisul a fost citit de Zigu Ornea (redactorul Zigu Orenstein) si semnalat pe ascuns Securităţii (la sfârşitul anului 1957) ca «unul din cele mai periculoase materiale ideologice din ţară». Turnătorul este clar consemnat în Dosarul de securitate al lui Noica prin Nota agentului «Şerban» luată în primăvara anului 1958 si trimisă la Directia Regională M. A. I. Piteşti înainte de arestarea filosofului. In nota datată 14 mai 1958 scrie că «existenţa lucrării i-a fost semnalată sursei de către Orenstein» care, la cererea sursei [Serban], «i-a predat o copie a lucrării» (5).
Spre a supravieţui căderii comunismului, una din formele pe care le-a îmbrăcat cenzura ideologică, – atotputernică înainte şi după 1990 prin menţinerea monopolului asupra mass mediei şi, mai ales, prin perpetuarea «hegemoniei establishmentului comunist» în domeniul ideologiei (6) -, a fost larga mediatizare (prin Editura «Fundaţia Culturală Română» în 1995) a neadevărurilor istorice despre anii treizeci confecţionate de turnătorul Zigu Orenstein (1930-2000), inepţii proletcultiste invocate negreşit de răsfăţaţii mass mediei de câte ori este vorba de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, etc. «Nu poţi fi european fără a aparţine unei naţiuni şi istoriei ei reale», considera, pe bună dreptate, Al. Paleologu, fostul ambasador al României la Paris (Interlocuţiuni, p. 261).
Ar mai fi de adaugat că aprecierea ponderii gândirii filosofice din volumele pe care Cătălin Avramescu le-a desemnat minimalizator drept «cărticele descriptive» nu este la îndemâna oricui. Despre accesibilitatea la ideile cuprinse în scrieri de conţinut filosofic vom trata însă ceva mai încolo. Deocamdată vom menţiona doar noutatea înterpretării lui Faust propusă în Mitul reintegrării (Bucureşti, 1943) si reluată în Méphistophélès et l’Androgyne (Paris, 1962), unde Eliade argumentează ideea unei simpatii reciproce dintre Spiritul creator şi spiritul negator.
Mai demn de luare aminte ne pare faptul că în răfuiala unui om de rând cu un spirit superior, se poate presupune forma pe care o ia credinţa în progres a celui refuzat de idee. Omul lipsit de orizont spiritual este croit pe calapodul personajului Wagner din Faust. Deşi dispus a bate pasul pe loc prin lenea unei gândiri înclinată să preia şi să ducă mai departe acele mărunte idei la care are şi el acces, un astfel de ins crede în progres. El are alergie la genii, chiar se aşează pe sine mai presus decât oamenii mari ai trecutului, mândru de avantajul său de a fi fost născut după ei.