Octavian Soviany – Arhivele de la Monte Negro

Un ofiţer ciung de o mână şi probabil bolnav de schizofrenie, o misterioasă femeie în doliu, un bătrân epileptic poreclit Dostoievski, Liuba şi Nastenka, pălăria de mexican a lui Kostas Venetis, subteranele de la Monte Negro, unde se pregăteşte revoluţia mondială… Sunt numai câteva dintre piesele unui caleidoscop coşmăresc pe parcursul căruia nu se ştie exact cine visează pe cine sau cine povesteşte pe cine. Amestec de poem oniric şi de naraţiune alegoricî în maniera cărţilor apocaliptice din Veacul de Mijloc – Arhivele de la Monte Negro îl poartă pe cititor prin măruntaiele unui univers concentraţionar care e, pe rând, închisoare, ospiciu, bordel, circ şi varieteu, mănăstire şi groapă comună – aflat sub tirania Fratelui Stareţ. Order Arhivele de la Monte Negro Preţ @ RON24,95 Qty: Adauga in cosul de...

Fugit dintre morţi, Kostas Venetis asistă la propria lansare

Viaţa lui Kostas Venetis. O lansare de carte la care să apară personajul în carne şi oase? Asta mai rar. S-a întâmplat ca miercuri, 2 februarie, lui Kostas Venetis să nu-i dea pace liniştea eternităţii şi să vină pe din dos, printre rafturi.După ce-l credeam înmormântat sub o lespede dintr-un cimitir berlinez, acolo unde cu şapte ani de zile în urmă îl găsise  distinsa poetă Nora Iuga. Dacă Radu Aldulescu şi Dragoş Butuzea au vorbit despre antieroul atât de bine construit de Octavian Soviany, Nora Iuga, după ce l-a lăudat pe „cel mai autentic scriitor român al zilelor noastre”, a spus povestea descoperirii personajului şi ce a urmat. Plimbându-se prin Berlin, fără a coborî din Autobuzul cu cocoşaţi, mergând pe jos, o piatră funerară i-a stârnit interesul. Era al unui bărbat cu acest nume, cu cinci ani mai tânăr decât ea. „De la început mi l-am imaginat. Solid. Puţin chel, cu burtă şi ochi apropiaţi, aşa ca la oamenii inteligenţi,” a explicat cu şarm şi voce guturală poeta şi traducătoarea de limbă germană.  „Ştiind că mintea mea de bigudăreasă nu-l putea creea aşa cum merita, i l-am livrat prietenului meu, dom’ profesor”. Cu şase luni înainte de apariţia volumului, o prietenă bună de-a ei a mers în cimitir şi nu a mai găsit crucea grecului. A terminat povestea. I-a citit lui Kostas chiar o scrisoare. După câteva minute, personajul şi-a făcut intrarea în librărie în carne şi oase (foto). Scrisoarea Norei Iuga lui Kostas Venetis În sală, am remarcat foarte muţi tineri. Stoian G. Bogdan, Andrei Ruse şi ei cu volume mai noi sau mai vechi. Moderatorul serii a fost  Bianca Burța-Cernat. Kostas a fost dus la o băută la Pescarul, peste drum. Trecerea lui printre fiinţele vii a fost vremelnică, imaginea sa din carte sperăm va dăinui for...

Octavian Soviany şi spiritul lui Kostas Venetis

Deşi afară era o vreme de vipie, Kostas Venetis, profesorul Octavian Soviany sau amfitrionul Andrei Ruse, unul dintre ei (nu se ştie care n.a.) a umplut mansarda localului Shift Pub din Bucureşti, la prima reuniune din 2011 a Clubului de lectură. Profesorul Octavian Soviany, continuatorul cenaclului Euridice, a citit fragmente din romanul său de epocă Viaţa lui Kostas Venetis. O poveste scrisă de un scrib, poreclit „Nemţoaica,” despre un personaj al secolului XlX, simbol al răului,  ascuns de către societate. Nici malahia din ştremeleangul învârtoşat ce i-a umplut hăinuţele lui Biulbiul, nici purtările femeieşti ale secretarului Manoil, nici vicleşugurile criminale ale franţuzului Aleppo Aleppi n-au şocat asistenţa. Ba mai mult, puţini au căzut pradă crispărilor, mulţi fiind interesaţi de profunzimea personajului. S-au pus multe întrebări din sală. Autorul a oferit o carte cadou pentru cea mai bună dintre acestea. „Îl iubiţi pe Kostas?” a fost întrebat povestaşul. Râzând a răspuns că nu ştie dacă el l-a creat pe Kostas Venetis sau invers. Octavian Soviany a povestit cum Nora Iuga a găsit undeva (nu se spune unde) o cruce cu acest nume care i s-a părut interesant. De la discuţia cu celebra poetă care trăieşte în Germania, autorul a făcut o pasiune pentru grec şi i-a ieşit un personaj fabulos. Când Andrei Ruse a întrebat despre ce ar zice spiritul celui trecut la cele veşnice cu acest nume, trosc, a căzut volumul de carte de pe maşina veche de scris. „Spiritul a răspuns”. Cronica romanului,...

Frumuseţea care nu întristează

Octavian Soviany Volumul antologic “:până mereu” ne permite o privire de ansamblu asupra liricii lui Gabriel Daliş, poet cu o evidentă individualitate artistică, al cărui discurs puternic personalizat reuşeşte să evite locurile comune ale douămiismului. Indiferent la ultimele mode poetice, acest autor de o rară discreţie, care a reuşit multă vreme să treacă aproape neobservat, scrie o poezie mereu egală cu sine (de unde caracterul perfect unitar al recentei sale antologii) din care lipsesc decorurile mizerabiliste şi accentele de reportaj autobiografic (atât de frecvente la colegii săi de promoţie), substituite prin aglutinări imagistice neobişnuite ce se constituie în viziuni pline de stranietate, care amintesc uneori (în spiritul, dar nu şi în litera lor) de procedeele configurative ale oniricilor. Căci, pe urmele lui Baudelaire (evocat de altfel în admirabilul poem brăţări), Gabriel Daliş pare să mai creadă încă în capacităţile imaginaţiei de a face concurenţă realului; el nu transcrie reportericeşte experienţe de viaţă, nici nu apelează la confesiunea impudică şi netransfigurată, ci, cu migala unui meşter de mozaicuri, încearcă să descopere echivalentul imagistic al stărilor sale lirice, uneori cu rafinamente de vechi şi încercat caligraf, pornit (aşa cum singur o spune într-un poem) pe urmele “frumuseţii care nu întristează”. În felul acesta, trăirea se sublimează, îşi pierde o parte din încărtura de tenebros, iar ontologicul devine în felul acesta estetic. Deoarece fondul sufletesc din care se nasc viziunile lui Gabriel Daliş e unul anxios, traversat de spaime şi frisonări dureroase: chiar şi peisajele paradisiace pe care le configurează poetul sunt întunecate brusc (ca la Trakl) de apariţia unor prezenţe neliniştitoare: “:după dragoste a plouat o noapte/ animale se adăposteau sub cele mai mari frunze/ de pe pământ/ verzi râurile printre arbori – / va trece norul, iar roua o vom culege argintie încă/ pentru pui// sare iepurele în lăstăriş/ întunecată e blana lui de melancolie// însă nori grei nu încetau...