Michel Martin – Bărbat pe tocuri

„Aşteptăm postsexualitatea” „I got an F and a C, and I got a K too And the only thing that’s missing is a bitch like U” Marilyn Manson – (s)AINT Michel Martin ne introduce într-o atmosferă gothică & dandy & nihilistă ca în muzica celor de la Sisters of Mercy combinată cu Huysmans şi cu filmul The Masque of Red Death al lui Roger Corman. Uneori ai impresia că Cioran şi-a înscenat moartea, s-a vindecat de Alzheimer (poate folosind metoda prin care Magic Johnson a scăpat de SIDA) şi s-a mutat la Londra, unde a devenit mai indiscret, mai underground şi mai trendy. Unul din cele mai interesante texte ale lui MM este o pastişă la cea mai radicală declaraţie a nihilismului antiumanist al secolului 20 („Spectacolul omului – ce lucru scârbavnic. Iubirea – o întâlnire între două salive. Toate sentimentele îşi trag absolutul din mizeria glandelor.”): „eu sunt cel pentru care sexul a murit şi orice poftă/ de lichide vaginale a murit odată cu el/ eu nu suspin la sânii tăi deshumaţi/ şi nici la anusul descuiat/ …/ mirosul tău de poamă dulce de grăsimi fecunde/ tu receptacul de spermatozoizi confuzi şi expulzaţi/ … / eşti atât de –sexy– încât vreau să vomit în dormitor pe pat/ şi pe fereastră în capul trecătorilor/ mă uit la tine şi văd o vacă plină de lapte vacă plină de viţei aproape făcuţi vacă/ plină de spermă de bou şi de taur şi de cal uneori/ …/ stomacul tău e radiografia unei ferme de viermi” (Never again). Parcă am deschis jurnalul lui John Doe din Se7en. Nu am impresia că textul este o „metaforă” a dezgustului sau repulsiei sexuale; dimpotrivă, eu cred că textul se susţine practic şi descrie o „realitate”: dacă aplicăm principiile schopenhaueriano-cioraniene ale abstinenţei şi ale urii faţă de mizeria sexului (un refuz al imperialismului glandelor), ajungem la...

Michel Martin – Inima tuturor lucrurilor

Între eu şi eu se încropeşte poezia. Natura exterioară nu există decât în măsura în care devine a mea. O intersectare între (auto)tortură şi sublimarea cărnii ca derivat al senzaţiei. Îţi scriu ţie, celei mai neatinse dintre fondurile tale intime. La câmpul prenatal a ceea ce eşti deja în lume, atentez. Cu toată violenţa şi în fiecare din convingerile tale, pătrund. Pentru că poezia mea este o o foame şi un dezacord, o perpendicularitate instantanee şi radioasă pe nervurile gândului tău. Te vreau aici şi te vreau atoateconştient. Fără moaşă, fără terapeuţii singurătăţii tale absolute. Vreau să recunoşti şi să mă recunoşti. Acest raport este vital pentru că dincolo de a te smulge din realitate şi suprarealitate, îţi trasez drumul întoarcerii în lume prin postsuprarealism. După postsuprarealism începe poezia secolului tău. Michel Martin nu este autorul din bibliotecă. Nu este bărbat sau femeie. Michel Martin este un atac. Întru desăvârşirea prin cuvânt a fiorului uman. (Michel Martin) Născut în 1983 in Brasov, trăieşte din 2003 la Londra. A publicat volumul de versuri „Ipostaze de bestie” în 2004. În „Steaua”, publică „Manifestul postsuprarealismului” reluat, mai târziu, şi de alte reviste literare. „Un postsuprarealism sucit (ori, poate, nu chiar întru totul postsuprarealism), prin busculada migăloasă asupra realităţii, marchează poemele lui Michel Martin din acest volum care îl va încălci pe cititor. Autorul este un rebel în şi cu o cauză, fiindcă se obstinează să-şi apere propria mânie şi răzmeriţă împotriva unei lumi devenite greu de îngurgitat sau prea fanata din pricina cliseelor. Nu în zadar cartea începe cu următoarele versuri: „cine să mai ardă/ trei anticariate cu labii în oraş fiind acesta/ un sentiment postiubire nesuprarealist”. La prima vedere, poemele din volum sunt construite ilogic; în străfundurile lor există, însă, un discurs logic intern, în care esafodajul este acela de a recalibra lumea în funţie de o transparenţă încuietoare şi obscurităţi...

Michel Martin – Ipostaze de bestie

Recurgând, şi nu rareori, la aşa-zisele dicteuri automatice, deci, cochetând evident cu tehnicile surrealiste, Michel Martin struneşte cel puţin nonşalant sintaxa poetică, descoperind astfel exotice lagune ale subconştientului pe care, mai apoi, le dinamitează original imagistic. Izul metafizic al poemelor sale, un soi de iz ce răzbate de undeva de dincolo de imaginaţia curentă şi de fantezia banală cotidiană, vine să consolideze deocheatul tot unitar artistic, astfel demonstrându-ne că Michel Martin, neavând nici un gând de „recuperare a realului”, recte de a împrumuta o apucătură „scribală” la modă, specifică impostorilor şi diletanţilor, este un talent autentic, deocamdată nepervertit, adică posesor de cifră octanică ridicată, pe care nu-l poţi găsi chiar la fiecare colţ de istorie literară… Şi bravo ei!!! (Ancelin ROSETI) de acelaşi autor: Inima tuturor...