Ion Mureşan – Rotterdam

Vine zeppelinul! Vine dirijabilul!” – strigau pe străzi vînzătorii de ziare. „Vine dirijabilul! Vine zeppelinul!” – strigau pe străzi copiii şi birjarii. Şi ne-am îmbrăcat cu toţii în haine de sărbătoare şi cu toţii am alergat la malul mării să-l întîmpinăm. Şi eram pregătiţi încă de acasă cu sentimente de respect. Încă de acasă eram pregătiţi ca să ne mirăm. Dar zeppelinul venise noaptea, pe întuneric, iar în zori era ca un nor de furtună oprit deasupra valurilor, un nor din care se auzea o femeie cîntînd cu voce subţire, o dună sură de nisip din care se auzea cîntînd o femeie. Gărzile noastre militare au dat onorul şi fanfarele noastre militare au cîntat. Dar nimeni nu a ieşit din zeppelin ca să ne salute şi să primească florile noastre şi să ne facă măcar un semn cu batista. Vă spun adevărul-adevărat Din burta zeppelinului coborau în mare o mie de frînghii, o mie de funii. Iar cînd s-a înălţat soarele au bătut tobele iar cîntecul femeiia încetat şi zeppelinul a început să urce la cer. Vă spun adevărul-adevărat la capătul fiecărei frînghii atîrna o broască ţestoasă, deasupra ei, frînghia trecea printr-un peşte, deasupra peştelui frînghia trecea printr-o corabie, deasupra corabiei frînghia trecea printr-un vapor, deasupra vaporului era prins un tramvai peste care era prinsă o trăsură, apoi frînghia trecea printr-un cal peste care era un magazin mic în care negustori mărunţi vindeau lucruri mărunte, iar deasupra magazinului mic era un poliţist şi peste fiecare poliţist era o bicicletă pe care sta cîte o doamnă în rochie lungă, care avea deasupra o umbrelă roşie, iar pe umbrelă era prins un domn, un cetăţean onorabil şi chiar sub burta zeppelinului frînghia trecea printr-o pălărie. Şi toate aceste de o mie de ori, ca o mie de şiraguri de mărgele. Vă jur, asta am văzut cu ochii mei! Iar acum am...

Cărţi la … şi despre beţie

Dacă astăzi scrierea ficţiunii este realizată de meşteşugari ai scrisului care creează după program zilnic, precum Richard Ford, laureat al Premiului Pulizer, ce spunea recent că o regulă de aur este să nu bei în timp ce te aşezi la masa de scris,   marea literatură, mai ales în secolele trecute, s-a năşit prin lupanare. Ar fi putut Jack London să creeze celebrele sale personaje dacă nu colinda cartierele rău famate de mic? Se ştie din biografia sa că prima oară s-a îmbătat la vârsta de şapte ani la nunta unui italian, prieten de familie. Încă de mic,  a lucrat la o fabrică de îmbuteliere. De aici „dragul de sticlă” care nu l-a părăsit până la moarte. Clienţii poveştilor sale au fost racolaţi din crâşme. Dacă nu i-ar fi fost alcoolul, „pavăză şi scut”, am mai fi avut noi povestea lui Martin Eden, und însuşi autorul rememorează escapada sa bahică, când ca pescuitor de stridii, beat fiind, a căzut în apă şi doar mintea de pe urmă şi frigul l-au mai condus spre liman. „Cât eram treaz, mă gândeam doar la băutură. Nici nu puteam să aştept să-mi termin porţia zilnică de scris de o mie de cuvinte. În prima fază, începeam să beau când ajungeam la 500. După aceea, mă puneam să beau înainte de a mă apuca de scris,” avea să amintească scriitorul. Marele romancier şi poet californian Charles Bukovski a debutat cu romanul: Băutura este un lucru sentimental. În Femei, autorul descrie cam aţa o scenă de romantism: „când eu eram beat şi Lydia era nebună, aveam parcă forţe egale”. Tot american, F. Scott Fitgerald, avea să afirme că „mai întâi tu simţi nevoia să bei, după aceea băutura mai cere băutură, iar în final alcoolul te cere pe tine.” „Un om inteligent trebuie din când în când să se îmbete pentru a se simţi bine în...

Ion Mureşan – Îngeraşii de pahar

E o noapte feerică. Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar. Îmi bag degetul în pahar. Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar. Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar. Vodca e rece ca gheaţa. Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră. Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre. Mai este o cizmă de cauciuc spartă. Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită. Îmi bag capul în pahar. Vodca e rece ca gheaţa! Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine şi fără ochelari. Zic: totu-i vis şi armonie! Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii. Acum văd dihania. Acum o aud cum toarce molcom ca o pisică. Îi văd picioarele albastre. Îi văd coada grozavă, ieşind de sub lespedea de piatră. Lângă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede. El susură cristalin peste pietricele. În jurul lui, iarba e veşnic verde. În iarbă cresc flori gingaşe. În izvoraş înoată copii mici cât păpuşile. Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi. Ei înoată îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele. Sunt îngeraşii de pahar. Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui. Îmi vine să vomit de milă. Îmi vine să vomit de tristeţe. Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar. Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur, să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine, să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă. El ar putea cânta cu voce subţirică – vine, vine primăvara! Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, cobor spre fundul paharului. Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii. Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii. Departe, în pahar, latră un câine. E...

Ion Mureşan – Poemul beţivilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere scrise de un şcolar stângaci. Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă, căci pentru El e uşor, ca pentru un copil ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ, de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc. Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi şi transpiră cumplit de atâta fericire. Şi până la amiază oraşu-i ca purpura. Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară, de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde. Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă, aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă responsabilitate şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde, ci pentru că inspiraţi de tinereţe ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante. Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici. Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului şi îi invită pe alcoolici să privească. Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât un petec de iarbă, tot e ceva peste fire. Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice: „În curând, în curând va veni seara, atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!” Atunci unul după altul se scoală de la mese, îşi şterg buzele umede cu batista şi le este foarte, foarte...