Posted by
Ilă Citilă on Dec 7, 2011 in
Articole |
1 comment
Ovidiu Pecican Aş mai adăuga ceva cu privire la bolovănoasa – şi, altminteri, nedumeritoarea – metaforă împrumutată şi comentată căznit de Gabriel Liiceanu de la Heidegger. Un plus de atenţie faţă de cultura în care s-a format şi se exprimă l-ar fi scutit pe autor de peripluri îndepărtate şi nu tocmai izbutite. Poate tocmai de aceea se obişnuieşte în şcoli să se recomande lectura susţinută şi buna cunoaştere a lucrurilor în cât mai multe privinţe; spre a se scuti redundanţele şi preţiozităşile inutile. În 1722, Dimitrie Cantemir îşi făcea portretul, în „Cuvânt de închinăciune lui Petru cel Mare“ din Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane, recurgând la o construcţie metaforică în multe privinţe asemănătoare cu – însă mai izbutită decât – a lui Heidegger. „Am în mine trei lipsuri de aceeaşi fire şi (de)odată născute: cea dintâi arată uscăciunea unui lemn uscat; cea de-a doua poartă greutatea celui mai tare fier; cea de-a treia, uşurinţa şi zborul lesnicios al penei. ş…ţ Cele trei materii, adică lemnul, fierul şi pana, de vor fi asociate în chip meşteşugit de mâna unui artist priceput şi dacă din combinarea acestor trei materii opuse între ele va fi făcută o săgeată, va rezulta un lucru frumos şi vrednic de mirare cu însuşiri foarte deosebite. în el vedem nemişcarea, greutatea şi uşurinţa; căci lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime, iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decât el“. Lancea lui Heidegger ia, la principele cărturar, aspectul unei săgeţi; evident, ca şi la filosoful german, tot una evocată în ordine spirituală, menită să configureze imaginativ inteligenţa şi forţa de penetrare cognitivă. E un pic altceva, şi, totuşi, cam acelaşi lucru. Să fi stăruit mai puţin pe la alţii şi mai mult pe acasă cu puterea gândului domniei sale, Gabriel Liiceanu nu ar fi ignorat, poate, această frumoasă paginăcantemiriană...