Gândurile unui prost

Nu am devalizat Bancorex. Nu am făcut afaceri cu statul. Nu am off-shore-uri. Nu mi-am „parcat“ măcar un milion de euro. N-am nici măcar patru case. „Ai fost degeaba în poziţii de comandă. Eşti un prost!“. Aşa mi-a replicat recent un confrate jurnalist, şef de gazetă. Şi nu am negat. Da, sînt un prost. Recunosc. Am crezut şi cred nu neapărat în bogăţia din ceruri. Dar bogat pentru mine înseamnă să ai 10.000 de volume citite, un grup de prieteni, un univers de valori, o familie sănătoasă, putere de a nu cădea în idolatrie şi forţă de a desţeleni răul din rădăcini. Aşa cum le ziceam pe vremuri la România liberă prietenilor mei întru idealuri, „dacă nu putem să le facem nimic, măcar să ne rîdem de ei!“, sînt convins că te poţi simţi mai confortabil cu tine însuţi şi dacă nu duci grija milionului din bănci. Sau din insule. Cunosc avuţi de-ai neamului. Bogătaşi ai tranziţiei. Le-a luat Dumnezeu minţile. Şi-au pierdut facultăţile mintale. Nu se mai judecă pe ei. Ci judecă lumea prin prisma valorilor lor. Şi, de aici, toată perversiunea. Mai citeşti? Înseamnă că eşti un prost ca şi mine. Nu te tratezi în clinici occidentale. Nu te uiţi la poşetele Armani. Nici la parade de stele de pe cat-walk. Ştii că Mozart nu e numai o ciocolată, iar Soljeniţîn, vreo piaţă din Praga. Că Jan Palach nu e fotbalist ceh, cum Dubcek nu a fost niciodată Ceauşescu. Ştii, la fel ca mine, că, dacă nu ar fi fost comunismul, poporul român gîndea şi se purta altfel. Omul de rînd ar fi avut o altă grilă de valori, diferită de grila de salarizare. Ai şi tu, ca şi mine, idiosincrazii psihice. Te prinzi repede şi te laşi sedus greu. Nu joci la poker sau la ruletă. Nu bei prin iarmaroace şi nu dansezi cu buricul gol,...

Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu

Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operaţie, scrisorile continuă să se înlănţuie. Se agaţă mai întâi „ca iedera“ de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex“, ce căutăm într-o lume în care părem destinaţi fericirii? Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvii. O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69“, flash-uri din anii ’50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof“. Din cele şaisprezece scrisori se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul“ din titlu. „Gabriel Liiceanu are talentul, spiritul de observatie si farmecul scriitorului capabil sa transmita emotia «traitelor» proprii in scene vii, cu personaje, decoruri si atmosfera pe care le vezi ca intr-un cineverite si carora le extrage apoi semnificatiile. Asa sunt multe secvente din scrisorile grupate sub titlul «American Story », evocarea apartamentului parintesc din Cotroceni si a mamei ce a facut din el « un adapost al istoriei », cu pretul sacrificiului de sine, caci i-a fost dat sa traiasca vremuri urate“ (Formula As) „Cu Scrisori...

Willis Barnstone – Borges, într-o seară obişnuită, la Buenos Aires

În plimbările cu el, la mesele cu el, în discuţiile cu el, răsună vocea nevăzătorului: sonoră, veselă, surprinzatoare; opozantă, intimă, profundă; vocea care echivala universul cu un cuvânt, care descifra alfabetul timpului, care se arăta disperată, care te păcălea, vocea care te învăluia pe tine celălalt. Vocea nevăzătorului, aceasta era esenţa lui...

Enrique Vila Matas – Parisul nu are sfârşit

Dintre toate cărţile lui Enrique Vila-Matas, probabil că Parisul nu are sfârşit are cel mai pronunţat caracter autobiografic; este şi un roman-eseu, în care îşi povesteste cu duioasă ironie începuturile scriitoriceşti din epoca săracă şi foarte nefericită. În mansarda închiriată rând pe rând multor scriitori ai boemei pariziene de către Marguerite Duras a început să se configureze biblioteca mobilă a tânărului spaniol, la care se adăugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov şi alţii. E adevărat, avea să mărturisească peste ani Vila-Matas ca aproape toţi m-au influenţat, dar n-am izbutit să-l copiez pe nici unul… De acelaşi autor Asasina cultivată Bartleby <(>&<)>...

George Radu – Funia de nisip

Ce este „funia de nisip„? Este o metaforă, a cărei semnificaţie o aflăm din primele pagini ale acestei cãrţi – un roman-eseu, conceput ca o cronicã a vieţii ţărăneşti în momentele ei cheie, din trecut pânã în zilele noastre. Metafora unei înţelepciuni lipsite de orice aroganţã, de orice rigiditate, clarvăzătoare şi izvorâtă dintr-un profund bun simţ. Pledoaria lui George Radu apãrã – într-un univers şi un timp al atâtor anomalii şi excese – acea lume (cum spuneam) a bunului simţ, a simţului mãsurii, valori ale vieţii ţărăneşti de zi cu zi, dar şi în ceasurile de grea încercare. Order Funia de nisip Preţ @ RON29,98 Qty: Adauga in cosul de...