Sorin Pui – S-au deschis cerurile

M-am străduit să ilustrez şăgălnicia şi inconsecvenţa gândului, zbaterea şi degringolada lui, gândul ca o apă de munte ce poate rupe uneori totul în cale, deopotrivă cu gândul ca nimic, nimeni şi niciunde, ca negare absolută. Am alăturat toate aceste cuvinte care în final au construit o carte în încercarea de a reda efortul dubitativ al unui individ pus în situaţia de a alege, care deşi este străfulgerat de miracolul re-îndrăgostirii ştie că orice alegere ar face, va avea regrete iar pe de altă parte că întârzierea luării unei decizii îi va periclita toată această fericire neaşteptată. Ceea ce l-a înălţat îl va şi distruge şi intuind pericolul trăieşte înfrânt şi paradoxal cu speranţă, un observator mut incapabil de gest, Ochiul care doar le vede pe toate, urmărind neputincios dezastrul diluării sentimentelor sale. Rămâne amintirea efortului parcurs înspre luminare, sper. Într-un anume fel, cerurile se deschid mereu...

Rob Riemen-Nobleţea spiritului. Un ideal uitat

Scrisă cu aşa o eleganţă, erudiţie şi elocinţă, cartea gânditorului olandez Rob Riemen nu poate fi decât o scriere de referinţă în istoriei ideilor. În “Nobleţea spiritului – un ideal uitat”clarifică simplu dihotomia identităţii omului modern. Relativismului lumii de azi, în care aproape că nu se mai face distincţie clară între Bine şi Rău, îi oferă o alternativă simplă: întoarcerea la valorile umanismului care sunt universale. Când viciile şi virtuţile călătoresc la vagoane de clasă, înţeleptul pribeag ia la pas umanitatea pentru a-i spune simplu cum să revină la principiile morale. Gândirea lui se bazează pe un argument simplu: o viaţă care nu e trăită în demnitate şi în care nu se caută Adevărul în pietate nu merită trăită. Compus ca un poem liric antic, într-o formă în care greu găseşti povestitorul, odiseea spiritului trece de la Platon, Socrate până în zilele moderne, cu o sfinţenie a scrisului din care rămâne paradisiac idea, nu autorul. Cu o efuziune iniţiatică, Riemen istoriseşte şi evocă precum un Psalm nevoia omului de a căuta Adevărul. Simplitatea relatărilor, sinceritatea autorului, profunzimea gândurilor conving cititorii de robusteţea morală a unui înţelept care, înainte de a se pune în lumină pe sine, luminează o cale justă pentru societatea modernă. Cât de fin este autorul se poate înţelege din primele pagini ale cărţii. La New York îşi planifică o cină cu Elisabeth Borgese. Sigur că numele nu vă spune nimic, aceasta fiind, nimeni alta, decât fiica lui Thomas Mann. Distinsa doamnă îi cere permisiunea de a-l invita la River Plate şi pe prietenul ei, Joe, “un pianist strălucit.” Cu o gentileţe demnă de un mare caracter, nu tulbură taina prieteniei profunde dintre cei doi, doar ne sugerează ceva. Omul, îmbrăcat modest şi cu o figură ursuză, intră greu în consonanţă cu olandezul, dar în cele din urmă îi destănuie că nimic în lume nu e ca...