Când în urmă cu un an criticam într-o proză scurtă (Poetul cu nike argintii) criteriile de acordare a Nobelului pentru literatură, persiflând, mai mult sau mai puţin subtil, pe proaspăta nobelizată originară de pe plaiurile mioritice, aduceam ca argument şi faptul că prozatorul peruan Mario Vargas Llosa îl merita cu preădere, cel puţin pentru primele trei romane: Oraşul şi câinii, Casa verde şi Conversaţie la catedrală , Iată că acum acesta sorţi au fost de partea lui, confirmâdu-mi că, deşi am trăsăturile unui laureat, le am şi pe cele ale unui jurizant (cuvântul ăsta nu-i în DEX dar mie-mi sună ca şi când ar fi:-), Însă numai în ceea ce-i priveşte pe unii laureaţi. Nu ştiu de ce, mi se pare chiar stupid, dar mă bucur pentru Llosa şi mă iluzionez că în cazul lui, criteriul politic a avut cea mai nesemnificativă relevanţă.
Leave a Reply