Ce faină carte….Nu ştii când eşti în timpul prezent şi când într-un fascinant sfârşit de Ev mediu. Sara este un personaj care te cheamă la evadări în timp. Deşi cu o copilărie nefericită, a avut şansa de a fi adoptată de un alchimist din Sibiu. Lăsând la o parte evocarea lumii de poveşti a saşilor ardeleni, personajul e impresionant atât prin prezenţă, cât şi prin absenţă, atât prin existenţa reală, cât şi prin pseudo-realităţile în care pluteşte, alături de cei din jur şi spiriduşi.
Sigur că şi personajele care-i acompaniază trecerile miraculoase sunt savuroase. Cele două gemene, Clara şi Gertrude, ce nume bine alese, sunt realul din sâmburele fascinant al veneraţiei pentru eternul feminin. Nu e de neglijat nici bătrânul în négligé, Casimir Spurck, cu pasiunea sa de voyerist sadea faţă de idolul său, Sara. Cartea nu este despre prejudecăţi sau infantilisme trecătoare, mai mult despre pendularea dintre real şi imaginar, în care singura consistenţă e dată de iubirea firească dintre Sara şi Tobit.
„Ca o apă, părând că îşi caută drumul, pe duşumele, de sub uşă, vestind ceva, se strecoară lumina. Şi lumina, ea, se ridică încet pe piciorul mesei, se târăşte încolăcind acel picior. Şi, ca o iederă, din ea se fac tentacule, trei, dacă le numărăm, apoi patru, ele se târăsc unduind, de pe masă i se ridică pe piept. Nepăsător, personajul nostru priveşte lumina, care, de sub uşă, unduind şi înălţându-se, îi încolăceşte pieptul, broboane fine de sudoare”.
Cine aşteaptă ca lucrurile să se întâmple la Ştefan Agopian nu prea găseşte decât o provocatoare aşteptare, în formă estetică fină, chiar poetică. Creatorul operei nu e grăbit.
De acelaşi autor
Leave a Reply