Manualul întâmplărilor e mai mult decât o carte, poate chiar un muzeu de stampe, în care Ştefan Agopian nu este interesat de viaţa personajelor şi de acţiunea romanească, ci de evocarea comportamentelor acestora, într-un final de secol al plictisului şi al alienării. Sunt prezentate întâmplări din orientalismul secolulului XlX, cu pastel de epocă. Eroii săi sunt studiaţi azi la şcoli. Nu sunt figuri proeminente, nu se remarcă prin spectaculosul unor intrigi de salon, doar prin mărturisirea unei lumi apuse.
„Zilele au fost lungi atunci, despuiate de întuneric parcă pentru totdeauna, prăfoase şi triste. De undeva, El, cu o privire nesfârşită, înconjurat de îngeri, ne încetinea mersul, odihnindu-se. Saliva ni se făcu spre sfârşit ca o vată scămoasă şi cuvintele ne pieriră. Ne-am aşezat în mers ca într-o tăcere şerpoasă şi soarele căzut într-o rână însângeră câmpia. Demni vrurăm, cărându-ne armele, să fim. Ca o maşină de război neistovită, Armeanul îşi rostogoli paşii către apa verzuie, balta aceea puturoasă. În aerul prăfos, Ioan, ca un spectru, îl urmă îndeaproape. Lumina se strecura între ei firavă, depărtându-i.”
Paginile pot face parte dintr-un tratat al adaptării. „Omul e sub vremi” s-ar putea crede. Poate că formula epică aleasă de autor a căutat doar să treacă de ghilotina cenzurii comuniste, cartea fiind publicată prima oară înainte de revoluţie.
Leave a Reply