“Nu credeam c-o s-ajung să spun asta vreodată, dar iată: cred că a sosit momentul să avem o lege a presei în România”, scrie Vlad Petreanu intr-o postare pe blogul personal. In replica, o analiza a Chinezului se incheie cu urmatoarea concluzie: “Teoretic, ar trebui că presa să se autoreglementeze astfel încât orice discuţie despre o posibilă Lege a presei să îi arunce în ridicol pe iniţiatorii unei astfel de dezbateri”. Parerea mea este ca nu conteaza raspunsul la aceasta intrebare – avem sau nu nevoie de o lege a presei -, pentru ca o astfel de lege, presupunand ca ar exista, ar fi complet inutila sau, dupa caz, caduca.
Care ar fi scopul unei legi in domeniul presei?
Dat fiind contextul in care apare aceasta dezbatere, in mod clar cei care propun o lege a presei se gandesc la sanctionarea derapajelor din presa. In mod special din presa scrisa pentru ca in cazul celei audiovizuale exista o astfel de lege.
Un alt posibil scop ar fi acela de profesionalizare a breslei, prin limitarea dreptului de a practica aceasta meserie in baza unei necesare licentieri/autorizari
In fine, un alt scop al unei astfel de legi ar putea fi, mai ales in contextul actual, instituirea unor de scheme de ajutor/subventionare din partea guvernului pentru institutiile de presa acreditate/autorizate.
Sa le luam pe rand.
1. Sanctionarea derapajelor. Pentru asta nu aveam nevoie de o lege speciala, e suficient sa se aplice legislatia existenta. Cu celeritate si obiectivitate. Iar pentru faptele care nu pot fi incadrate ca infractiuni, actiunile civile sunt mult mai eficiente decat amenzile date de institutii gen CNA, despre care habar nu avem daca sunt platite sau nu, cert e ca nu descurajeaza pe nimeni. Un proces insa poate sa ruineze o institutie de presa care calca in strachini.
2. Dreptul de practica. Ca sa-i fie ridicat unui ziarist, prin efectul unei legi sau al autoreglementarii, dreptul de practica, se presupune ca cineva sa i-l fi acordat in prealabil. Cine ar putea asadar sa acorde dreptul de practica unui ziarist? O diploma de licenta de la o facultate de jurnalism. Oare? La cate diplome se tiparesc anual, n-ar fi mare scofala. In plus, o diploma nu poate fi in niciun caz garantia pentru o buna practica. Ar fi nevoie, asadar, de un examen suplimentar, asa cum se intampla in cazul notarilor, avocatior, expertilor contabili, evaluatorilor, mediatorilor etc.
Ne indreptam asadar catre o casta inchisa, precum cele enumerate mai sus. Pentru asta, insa, in afara de legea propriuzisa, mai e nevoie de cateva lucruri. In primul rand, de o autoritate (proprie sau a statului) care sa se ocupe cu primirea/excluderea din cadrul breslei. Adica de licentierea organelor de presa si de autorizarea jurnalistilor. Cine ar putea face parte din acest juriu? Nici nu vreau sa ma gandesc la ce ciocniri de orgolii ar putea avea loc. Din aceasta cauza, a orgoliilor si a luptei pentru cota de piata, aceasta breasla nu se poate autoreglementa, pentru ca nimeni nu e dispus sa recunoasca autoritatea vreunui competitor.
Trecand peste problemele acestea de ordin subiectiv, ca sa functioneze respectiva bresla reglementata e nevoie ca pe piata sa existe o nevoie naturala sau impusa prin monopol de guvern, pentru respectiva activitate. De avocati avem nevoie sa ne reprezinte in instante. Chiar daca teoretic oricine se poate reprezenta singur in instanta, e preferabil sa apelezi la cineva care chiar se pricepe la asta. Asta e nevoia naturala. In cazul notarilor sau al expertilor contabili, avem de-a face cu nevoi impuse de stat. Vrei sa vinzi casa? Ai nevoie de act autentic. Vrei sa depui bilantul firmei? Ai nevoie de semnatura expertului contabil. In cazul presei nu avem o astfel de nevoie. Exista, desigur, nevoia de informatie a publicului, dar nu si nevoia de informatie din sursa autorizata. Presupunand prin absurd ca nu s-ar prezenta niciun ziarist la autorizare sau juriul n-ar acorda nicio autorizatie, nu vom asista la un blocaj informational. Publicul va gasi canale prin care sa se informeze in continuare, cum ar fi Internetul. Iar ziaristii neautorizati se vor transforma in bloggeri sau in copypastisti, cum de altfel se intampla in prezent.
3. Subventionarea presei. Ajungem asadar, pe cale logica, la ultimul posibil scop al unei legi a presei. Daca guvernul ar decide, iar piata ar accepta, ca presa trebuie subventionata, atunci capata sens si celelalte motive. Atentie!, inca suntem la capitolul supozitii/presupuneri. Asadar, guvernul ar putea stabili, de exemplu, ca fiecare institutie a administratiei de stat, centrale si locale, sa fie obligata sa faca un numar de abonamente la publicatii generale sau specializate (deci creeza o piata impusa), sau sa lase piata libera, dar sa acorde editorilor subventii directe sau indirecte, discutia poate fi foate ampla. Important de retinut este ca atunci cand da bani, Guvernul poate cere sa reglementeze/supravegheze pentru ca banul public sa nu fie cheltuit anapoda. Si de aici toata structura necesara, modele sunt destule, nu e cazul sa intram in detalii.
Suna bine, dar nu prea e de bine. Pentru ca e greu de imaginat, eu cel putin inca nu intrezaresc o solutie in acest sens, un sistem de subventionare/reglementare a presei fara a aduce atingere libertatii de exprimare.
Cauza si efect
Haideti sa definim corect problema. Presa moare, sigur si din ce in ce mai repede, lasand loc infotainmentului si tabloidizarii. Atentie, moare presa, nu presa scrisa! De altfel, suportul ar trebui sa nici nu mai conteze in secolul XXI. Moare presa care traia din vanzarea contentului! Problema nu este ca nimeni nu se mai deranjeaza pana la chiosc sa cumpere un vraf de ziare, ci ca nimeni nu mai e dispus sa plateasca pentru continut! Altminteri, ziarele ar fi trecut pe online natural, exact in forma in care erau pe print. Dar ele nu au trecut asa, ci intr-o formula tabloidizata, in care goana dupa click-uri naste monstri. Exemple sunt nenumarate.
Singura si marea problema a presei este ca nimeni nu mai plateste pentru continut. Si este vina presei, care de 15 ani isi publica intreg continutul, gratuit, pe Internet. Acum, cand trebuie sa traiasca din bugetele de mizerie care sunt in online, nu are alta solutie decat sa faca rabat la calitate. Niciun ziar online nu-si mai permite sa plateasca o redactie intreaga de ziaristi profesionisti. Au 2-3 ancore, care produc continut original, de regula in zona de opinii, iar in rest niste postaci mici si vioi, care iau cu copy-paste din ciorba informationala de pe net, pun titluri cretine si revand aceeasi marfa unui public avid de “informatie”.
Acelasi lucru se intampla si in cazul televiziunilor “de stiri”. Unde oricum sunt bani mai multi, dar care depind nemijlocit de rating, zeu pe altarul caruia sunt aduse, zi de zi, toate ofrandele pe care mintea umana le poate inchipui. Si culmea cinismului, dupa ce ca aduc mai multi bani, subiectele suburbane sunt si mult mai usor de pus in opera.
Concluzie
Daca vom cauta in continuare solutii care sa trateze efectul – deprofesionalizarea totala a presei si degradarea continua a pesisajului mediatic – nu vom avea spor. Vom genera dezbateri nesfarsite si solutii care invariabil vor duce, mai devreme su mai tarziu, la ingradirea libertatii de expresie.
Prin urmare, trebuie sa tratam cauza. Presa de calitate, ca orice alt serviciu, trebuie sa fie pe bani. Bani veniti direct de la consumatorul final, in raport cu calitatea serviciului prestat. Cum se poate face asta? Ei bine, putem porni o noua dezbatere pe aceasta tema.
Nu in ultimul rand, daca toti ziaristii ar intelege ca munca lor trebuie platita nu de finantator/sponsor/advertiser ci (si) de consumator, atunci de-abia vom putea visa la o presa libera si mai ales de calitate. In momentul de fata, presa este nu doar deprofesionalizata, ci si excesiv de politizata pentru simplul motiv ca de-acolo vin banii. Iar duelurile fratricide dintre membrii breslei deriva tot de-aici: toti se bat pe-aceeasi halca de carne, care nu-i poate indestula pe toti.
comentariu preluat de pe
Leave a Reply