Relatările despre chinurile şi moartea primilor martiri s-au păstrat până la noi în forma aşa-numitelor acte ale sfinţilor.
Creştinii primari considerau a fi de primă importanţă consemnarea ultimelor fapte şi cuvinte ale unui martir şi unul dintre ei era în mod frecvent împuternicit să îndeplinească această sarcină. În completare la propriile lor relatări, ei puteau extrage din procesele verbale ale tribunalelor, cu toate că acestea nu le erau mereu accesibile înainte de perioada lui Constantin. Faptul de a fi creştin constituia o nelegiuire atât de mare, încât procesul verbal al proceselor era înregistrat cu grijă şi păstrat de o guvernare metodică cum era cea romană. Din timpul lui Domiţian, dacă nu chiar de la o dată mai timpurie, chiar numele de creştin expunea o persoana pedepsei cu moartea. Dacă era adusă informaţia despre un om cu privire la faptul că era creştin, acesta era citat în faţa unui magistrat şi i se poruncea să jertfească unui zeu oarecare, adesea geniului împăratului care domnea. Răspunsul obişnuit era: „Sunt creştin şi nu voi jertfi idolilor şi murdarelor duhuri rele”. Atunci, se foloseau torturi pentru a obliga la ascultare, iar dacă acestea dădeau greş, acuzatul era condamnat la moarte.
Atunci când martirul accepta cu bucurie condamnarea la moarte din partea persecutorilor şi ia judecata asupra sa, el mărturiseşte că unul, adevăratul şi singurul Dumnezeu este Ziditorul care a făcut toate lucrurile şi Care îl va învia din morţi. Mărturisirea este întărită prin moartea mărturisitorului.
Jertfindu-se pe sine, martirul afirma că Dumnezeu este Creatorul care dă viaţă şi, în acelaşi timp, neagă zeii falşi şi lipsiţi de viaţă ai prigonitorilor săi, cărora refuză să le aduca jertfe. În actul martiric se revelează adevărata relaţie dintre Dumnezeu şi lume. Pentru creştinul primelor veacuri, moartea prin martiriu era dovada supremă a credinţei sale ca singura sursă a vieţii şi a nădejdii omului este Dumnezeu.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply