Mandela – Când biografia devine istorie

1De Narciz Bălăşoiu

Deși starea de sănătate a celui supranumit părintele Africii de Sud devenise critică, prefigurând astfel nefastul deznodământ, aflarea veștii  că Nelson Mandela a încetat din viață a generat o imensă tristețe pe întreg mapamondul. Șefi de state și de guverne, alături de oameni simpli de pretutindeni au evocat personalitatea celui de care se leagă istoria nu doar a unui popor, ci a unei pagini râncede din istoria universală, rescrisă prin curajul și sacrificiul unui om devenit apostol și prizonier al ideii de libertate.

Trecerea în revista a biografiei sale reflectă o personalitate complexă, nu lipsită de penumbre, specifică intervalului istoric de manifestare, însă tributară fără discontinuități acelor idealuri în raport de care mijloacele devin uneori negociabile.

Nelson Mandela s-a stins din viață joi, 5 decembrie, la vârsta de 95 de ani, după o luptă istovitoare cu boala, care de ceva ani  l-a scos practic în afara vieții publice active. Orice evocare a personalității lui Nelson Mandela se leagă indisolubil de cele două momente absolut marcante ale biografiei sale – Mandela a petrecut 27 de ani în închisoare din pricina acuzațiilor de subminare a puterii de stat prin lupta dusă împotriva politicii de apartheid, pentru ca în urma eliberării, în anul 1994 să devină primul președinte de culoare al Africii de Sud.

La funeraliile sale, unul dintre cei mai vechi aliați și prieteni ai săi, arhiepiscopul Desmond Tutu, l-a descris drept un dar incredibil făcut Africii de Sud, capabil să proiecteze în jurul său, prin forța exemplului, compasiune și reconciliere. La rândul său Papa Francisc a transmis un mesaj de susținere către poporul sud-african, în care a evidențiat marele merit al fostului  președinte, acela de a fi clădit un stat pe fundamentele trainice ale non-violenței , reconcilierii și adevărului. O serie de președinți de state, printre care și liderul american Barack Obama și-au anunțat participarea la funeraliile din capitala statului sud-african, în vreme ce sumitul continentului negru ce urmează a demara la Paris, își va derula lucrările sub auspiciile aceluiași simbol solemn.

Nelson Mandela face parte dintr-o matcă arhetipală, universală, eminamente inexorabilă pe calea devenirii unei națiuni. Că este evocat George Washington în Statele Unite sau legendarul împărat Qin, făuritor al Chinei, destinul fiecărui popor se leagă emblematic de figura unui personaj peste a cărui biografie se suprapune perfect. Întârzierea istorică a unor națiuni căzute pradă vicisitudinilor de tot soiul, face să avem până astăzi personaje desprinse din paginile unui bildungsroman scris în chip tragic. Într-o lume febrilă, pragmatică, dar distrofică, a ne opri reflexiv în fața unui personaj cu o carură atât de impozantă devine un gest minimal de igienă morală. În biografia lui Nelson Mandela putem găsi probabil și pasaje controversate, iar lecturarea lor într-o cheie tendențioasă este de natură să arunce anatema asupra întregii opere, însă qui prodest.  Nevoia omenirii de repere este cu atât mai pregnantă cu cât disoluția axiologică a derulării afacerilor globale capătă valențe paradigmatice.

 

După primirea premiului Nobel pentru Pace în 1993, Mandela devine președintele Africii de Sud, alimentând speranța unei reconcilieri rasiale, din care s-au adăpat și alte popoare confruntate cu flagelul discriminării și al subdezvoltării socio-economice.
Sigur, o variantă mai puțin romanțată a isotriei apartheidului arată faptul că abolirea nefastului sistem politic discriminatoriu are la bază negocieri politice derulate între actori mai puțin ancorați în simbolistică. Așa se face că în ciuda instituirii unei noi ordini constituționale și a reașezării spațiului social pe baze cvasi-echitabile, minoritatea albă și-a păstrat o bună parte din beneficii, dreptul de proprietate rămănând pe mai departe apanajul acelei anvelope privilegiate. Lupta anti-apartheid nu a pus practic niciodată sub semnul întrebării securitatea statului, chiar dacă au existat intervale când anomia s-a instalat sporadic. Asta înseamnă că cei aflați la vârful piramidei nu au simțit pericolul unui colaps generalizat, de natură să redeseneze din temelii arhitectura statului sud-african. Cu alte cuvinte tranziția a fost una agreată, controlată, dar care nu a putut face totuși abstracție de curajul dus până la sacrificiu al unui personaj precum Nelson Mandela.  În perioada singurului său mandat, replicat apoi de cel care i-a urmat, Mandela și Mbeki s-au trezit în fruntea unui sistem gripat, rezilient, și incompatibil cu ideile revoluționare. Sunt voci care critică inclusiv relațiile ulterioare ale liderilor Africii de Sud cu omologi  de mare notorietate în panoplia dictatorilor, precum Fidel Castro și Muammar Gaddafi.

În același sens al conturării mitului Mandela, este interesantă trecerea în revistă a perioadei  militantiste din cadrul  cadrul grupării paramilitare Umkhonto we Sizwe (MK) –brațul armat al Congresului Național African. Nelson Mandela amintește de altfel în autobiografia sa despre acest episod, când în calitatea de lider al MK a condus operațiuni de sabotare a autorităților centrale, care însă, așa cum se cunoaște astăzi, s-au soldat și cu o serie de pierderi de vieți omenești. Acest pasaj i-a adus viitorului președinte Mandela, cei 27 de ani de detenție, urmând practic destinul dramatic și cinic al unei revoluții ratate.

Cât privește moștenirea intitulată Africa de Sud, una dintre cele mai mari probleme ale statului sud-african modern o reprezintă încă nivelul de trai, și subsecvent puternica polarizare economică. Unul dintre indicatorii cei mai relevanți în acest sens este speranța de viață, iar cifrele în cazul Africii de Sud sunt de-a dreptul neversosimile, respectiv 50 de ani la nivelul ultimei cercetări majore din anul 2007. În contextul în care media al celorlalte state BRIC, este de 65 de ani, devine tot mai elocvent că nevoia de a avea în acest club select un stat de pe cuprinsul continentului negru este mai degrabă o convenție asumată simbolic, decât o realitate argumentată. Unul dintre motivele pentru care speranța de viață este la un nivel atat de dramatic vizează rata de incidență a sindromului HIV/SIDA, situat in momentul de față în proximitatea a 6 procente. De asemenea disparitățile economico-sociale fac din majoritate o pătură defavorizată cu acces limitat și de slabă calitate la asistență medicală, însă conexiunile pot merge mai departe, până la evlauarea calității elimentației. Iată că efectele cronicizate ale sărăciei se manifestă simpotmatologic, aruncând sub lumina reflectoarelor realități care aparent nu sunt disjunse din psihoza apartheidului, dar ale căror efecte se arată chiar mai grave, cpnsiderând că speranța de viață la nivelul anului 1990 era de 62 de ani. Iată așadar o dinamică realmente paradoxală, astfel că pe măsură ce discriminarea rasială s-a estompat, Africa de Sud experimentează din plin efectele secundare ale papuperizării. De altfel, această sărăcie extremă, răspândită pe scară largă în rândul comunităților de culoare, coroborată cu educația precară, au dat naștere la una dintre cele mai violente societăți. Statul sud-african se confruntă cu una dintre cele mai ridicate rate ale infracționalității, cu consecințe dintre cele mai nefaste. Capătă astfel legitimitate întrebarea dacă acest stat cu o populație de 48 de milioane de locuitori și cu un PIB de 4-5 ori mai mic decât media statelor BRIC a fost creditat cu un profil hiperinflat.

În definitiv, visul pentru care Nelson Mandela și-a petrecut o bună parte din viață după gratii, și în clandestinitate, a prins viață? Realitatea în cifre nu oferă un răspuns încurajator. Libertatea, egalitatea de șanse, accesul nediscriminat la resurse, la educație, la asistență medicală, reprezintă drepturi și valori fundamentale pentru a căror dobândire fiecare națiune și-a făurit eroi.  Nelson Mandela este un personaj pe care istoria și-l asumă cu emfază, dar față de care lumea civilizată ar trebui să se raporteze stingher.

Cu riscul de accesa un subiect tabu, devine tot mai evident că acea dezagregare aproape ființială a continetului african, sabotează capitalizarea în beneficiul propriu a roadelor emancipării. Este un subiect sensibil, și inadecvat în contextul evocării figurii remarcabile a lui Nelson Mandela, însă procesul tranzitoriu de predare a responsabilităților către entitățile autohtone nu a consemnat în mod automat momentul demarării unei ere evolutive, a bunăstării.

Nelson Mandela rămâne fără echivoc figura paternă a Africii de Sud, iar moștenirea sa reprezintă un dar pe care generațiile viitoare îl vor putea fructifica doar cu tenacitate și responsabilitate.

(18 iulie 1918-05 decembrie 2013)

De Nelson Mandela:

Conversaţii cu mine însumi

 

 

Scris de Ilă Citilă

L-au impresionat din şcoala generală Marin Preda şi Mircea Eliade. Avea poemele lui Ginsberg în copii la indigo. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Profesioniştilor de Relaţii Publice şi membru al American Association of Political Consultants. Coordonează blogul de cărţi BOOKISEALA.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *