O bănăţeancă, născută în Tomeşti de Timiş, îşi aşază la începutul cărţii de debut un celebru cântec rusesc, grafiat în litere slavone, strecurînd, ca o obsesie, o realitate ficţionată, cu iz rusesc, uneori într-un joc de cuvinte, cum ar fi RASputin, alteori cu secvenţe din piaţa centrală din Chişinău, doldora şi ea de aerul rusesc sau mai exact sovietic, încât, privindu-i ‘şi portretul de pe coperta patru a cărţii, eşti tentat să spui că ai de a face cu o poetă de dincolo de Prut sau chiar cu o rusoaică convertită la aerul sas al pieţei din Sibiu, şi el plutitor prin poemele sale, sau la malurile Begăi, pline de trandafiri, ori prin Bucureşti, capitală europeană excedată de aerul balcanic urât mirositor ca bocancul unui cerşetor. Nonşalanta îmbinată cu un soi de lehamite furată de prin filmele americane, noutăţile sau reportajele apoetice, fuga prin texte croşetate parcă pe site-uri sau blog-uri, densitatea stărilor poetice mereu ratate, în stil douămiist, confesiunile făcute nimănui şi tuturor, dar în primul rînd sieşi, toate la un loc fac din cartea poetei Moni Stănilă – postoi parovoz. confesiunile dogmatistei – o prezenţă editorială mai mult decât remarcabilă.
Moni Stănilă face parte din categoria acelor internauţi, care, trecuţi prin artificialitatea formelor virtuale a comunicării, ajung la o naturaleţe ce debordează de un talent, nu nativ, ci cultivat sau mai curând altoit, ca în perii sălbatici, cu crengi pline de pere mici, pădurete, crengile altoite din care se desprind fructe mari, viu colorate şi zemoase. Trecută prin şcoli, una din ele fiind Teologia, ca master, scriind chiar articole de teologie, saltul spre poezie a făcut-o pe Moni Stănilă să evadeze într-un câmp în care se simte de minune. Acest câmp al poeziei o evidenţiază în mod aparte şi o scoate din pluton. De altfel şi cartea ei, în componistica sumarului, se apropie de cărţile de poezie din America, în care cuprinsul este aşezat la început, apoi un text, ca un cuvânt înainte, anunţă o temă sau o idee a cărţii, ca apoi, împărţită pe capitole, cartea să curgă în trei trepte, din care cel puţin două sunt anunţate din titlu. am re(de)venit este poemul preambul, în care Moni Stănilă îşi face un portret-clenci, din care eventualul cititor să-şi tragă paşii spre finalul cărţii: „sunt puternică/ stânca din mijlocul camerei sunt eu/ şi umbrela pe care o arunc deasupra capului/ ca pe un lasou mă va purta spre turnul înalt/în care doarme Voronin// pot cânta acolo fără să greşesc/ stai trenule/ postoi parovoz/ postoi parovoz/ de câte ori vreau// voi pluti/ fără bani şi jeepuri/ peste palatul naţional// nu îmi trebuie nimic în plus/ nici iubiri nici vize/ doar o căldură sufocantă în gură/ cu care să cârmuiesc cum îmi vine/ umbrela”. Se aruncă, astfel, într-un zbor riscant, dar pe care ştie să şi-l dirijeze, chiar dacă pare un puf de păpădie în mijlocul unei furtuni. Încântat de poetă, prezentând-o şi pe coperta patru a cărţii, Şerban Foarţă traduce cântecul rusesc pe care Moni Stănilă îl aşază în fruntea primei secţiuni a cărţii, cântec pe care-l redau aici în întregime: „Stai, trenule; nu mai mişca din roţi;/ Mecanice, trage de frână bine./ Nu vreau decât ca mamei, după toţi/ Aceşti ani lungi, să i m-arăt, în fine.// Stai, trenule; nu mai mişca din roţi;/ Mecanice, trage de frână bine./ Când viaţa ta-i o joacă, nu mai poţi,/ Din smârcu-afund, să te mai zmulgi de tine.// Stai, trenule; nu mai mişca din roţi;/ Mecanice, trage frâna bine./ Ci, maică, s-aştepti, astăzi, nu mai poţi/ Decât un fiu ajuns tot mai nebine.// Stai, trenule; nu mai mişca din roţi;/ Nu-i prea târziu pentru o haltă,-n fine,/ Nici cu ursita, să te mai sociţi…/ Mecanice, trage de frână bine”.. Ca apoi drumurile poetei să o poarte spre orizonturi, chiar dacă palpabile, de neimaginat. Chiar dacă nu pare a suferi, poeta simte, de la început „o durere” care-i „străbate plămînii”. Ignoră, totuşi, „orice boală”, pentru că – paradoxal – „nu e nimic mai solid (se autosugestionează ea, în toate frumuseţile şi siguranţele ce o înconjoară!) decât trenul sovietic”. E un orizont văzut din „fumoar”, de unde se zăreşte trist “drumul rămas în urmă”. Aş putea încheia aici comentariul meu la cartea lui Moni Stănilă, pentru că în mai toate textele din carte stările sunt tratate aşa, deprimarea nu suferă modificări spre bine, dar nici nu devine apăsătoare. Jocul poetei este unul natural, lipsit de pericole din care să nu scape, dar nici de prea mari realizări estetice, în afară doar de o atmosferă subsumată unei originalităti native.
Americanismele din sintagmele ce compun cele mai multe texte nu deranjează, ci dimpotrivă, ele sunt naturalizate şi fac din astfel de abordări noutăţi în micul spaţiu poetic al douămiismului de la noi. Unele abordări par a traduce idei din Bachelard: „marea a înghetat pentru prima dată anul acesta –/ ia-ti sania si hai să navigăm”. Nu stiu însă dacă la formele apei s-a gîndit poeta cînd a scris poemul „ia-ti sania”, dar asocierile se pot face, numai dacă se insistă pe o anumită analiză. De fapt Moni Stănilă topeste peste tot concepte sau idei, în asa fel ca textul poetic să devină loc usor de abordat, nu comun, firesc, într-o poieticitate stăpînită de barajul sau stavilele către un lirism desuet, de care poeta fuge si bine face. Relatările ei sunt naturale, mici povesti în care apar personaje care se topesc în cuvinte, ca apoi să dispară în corpul textului ca ideile pe care le tese în covorase mici, uneori ca lavetele din cordele de cîrpe, dezordonat si mozaicate, alteori ca-n gablozurile în care desenele geometrice trebuie acoperite riguros cu fire de ată colorată, după temele date. Ca în acest poem: „tata bea ceai în zăpadă/ aburii desenează copii lungi si albi/ pe perete/ cineva îi stă pe picioare si cîntă răgusit//«tot ce nu pot»/ tata bea vodkă la soare/ mintea mea mă desenează pe tine/ ca o cămasă/ stau pe genunchii tăi si cînti ruseste/ despre un cîiine cuminte/ cînd îmi linge mîinile// tata se roagă în genunchi/ cu mînile ridicate/ parcă e un pom tata/ parcă locuieste în el”.
Cartea lui Moni Stănilă are trei sectiuni, desi distincte, complementare, monocorde, cu oaze din cînd în cînd ca tufele de scorusi însîngerati, din care iese urletul lupului, ca într-un cîntec de stepă. postoi parovoz se întinde pe acelasi registru, cu fragmente monocolore, tensionate, alteori molcome, ca vorbele din gura lenesă a lui Oblomov, unele poeme cu un continut livresc, bine topit, altele simple notatii, reci sau fierbinti. În timp ce dogmatista adună mai multe idei si stări grave, iesite din depresii cu care poeta noastră s-a obisnuit. În realitate nu este vorba de nici o dogmă în poemele lui Moni Stănilă, ci, dimpotrivă, eventualele acumulări din timpul masteratului în teologie sunt dizolvate aici, ca în laboratoarele alchimice din care nu aurul este scos din cenusi, ci ideea de aur, speranta de lux, ivită din mizeriile cotidiene. ( Gelu Dorian – Convorbiri literare)
Leave a Reply