„Din aserţiunile unamuniene: «Al meu» îl preceda pe «eu»; E inevitabil să avem idei, dar nu trebuie să fim posedaţi de ele, căci nu e bogat cel posedat de bani, ci acela ce-i posedă; A monologa înseamnă a dialoga cu Dumnezeu; Religia mea este căutarea adevărului în viaţă şi a vieţii în adevăr, chiar ştiind că nu le voi afla cât timp trăiesc; În medicină mă poate vindeca ştiinţa medicului meu, dar în religie nu mă poate salva credinţa duhovnicului meu: în viaţa spiritului numai adevărul mă mântuieşte. Eseurile lui Unamuno mustesc de idei. Adesea, acestea nu fac parte din demonstraţia centrală a textului – uneori paradoxală şi de nesusţinut, alteori însă surprinzător de interesantă şi corectă – ci trebuie culese din enormul mozaic de idei şi sentimente (da!) suscitate colateral şi pe care o minte ageră le sesizează cu surprindere şi încântare. În acest sens s-a spus, pe bună dreptate, că Unamuno este un incitator. Sau, cum spune el însuşi: «Am căutat mereu să agit şi, în definitiv, mai mult să sugerez decât să instruiesc. Dacă vând pâine, nu e pâine, ci drojdie sau ferment».” (Grigore Dima)
Leave a Reply