„Markó Béla, bărbatul cu barbă şi ochelari, grav ca unul dintre bărbaţii iluştri de altădată pe care îi mai vedem numai în tablourile din muzee, era în 1980, când l-am întâlnit prima dată, un tânăr senin, îndrăgostit de poezie ca de o femeie. Versurile sale, scrise în maghiară şi traduse în română, se remarcau prin densitate, într-o perioadă în care era la modă superficialitatea voioasă.
Am urmărit apoi, de la distanţă, timp de treizeci de ani, evoluţia ca poet a lui Markó Béla, despre care credeam, cu inima strânsă, că va abandona scrisul. Cum să mai facă ascensiuni cineva care târăşte peste tot după el piatra de moară a politicii? Şi totuşi — ce surpriză frumoasă! — nu s-a întâmplat aşa. Sonetele din volumul Erotica grădinii sunt o dovadă clară că autorul s-a realizat în timp ca poet, optând pentru o combinaţie goetheană de reflecţie şi joc, de observare a naturii şi metafizică. Când vede o gâză zbătându-se în mâna unui copil, el se gândeşte la fiinţa omenească prinsă în mâna lui Dumnezeu.“Alex. Ştefănescu
Leave a Reply