Puţine opere din literatura universală tratează aceleaşi fapte în viziunea a doi scriitori care au fost, în acelaşi timp, protagoniştii lor.
Pentru noi, românii, romanul „Maitreyi” al lui Mircea Eliade a constituit, generaţii de-a rândul, o adevarată încântare. Cu toate acestea, puţini ştiu că prototipul personajului principal al cărţii a trăit cu adevărat, până în 1990, în ţara Vedelor si a Upanişadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, şi se numea Maitreyi Devi.
Tânarul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, şi avea să devină o cunoscută poetă indiană.
Întâlnirea dintre Maitreyi Devi şi reputatul nostru sanscritolog Sergiu Al.-George la Calcutta, în 1972, a „declanşat” scrierea unei noi cărţi.Tulburătoarea poveste de dragoste din anii ’30 a primit astfel o replică magistrală de la însăşi eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani.
Romanul-răspuns „Dragostea nu moare”, scris mai întâi în bengali, a fost tradus şi publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundam, în timpul lecturii, în peisajul şi în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor şi simbolurilor. Coloana vertebrală a cărţii de faţă este însă relatarea cu autenticitate şi, aş zice, cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtăşite şi destrămarea ei.
Mircea şi Amrita (din „Dragostea nu moare”), ca şi Allan şi Maitreyi (din „Maitreyi”), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul şi Virginia, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta.”Dragostea nu moare” (1976), cartea apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană şi română, nu are încă notorietatea planetară a romanului „Maitreyi” (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeaşi cale regală a consacrării universale.” (Mircea Handoca)
Leave a Reply