Lucian Vasilescu – Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară

CarteSpirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000) e cartea cea mai bună a lui Vasilescu. Aici timbrul devine nu atât grav, cât insidios, iar retorica e perorativă şi metafizică cu iz familiar şi bisericesc, ca la Tudor Arghezi. Emoţia e mai directă, mai simplă şi mai eficientă decât anterior. Formula poate fi descrisă ca un baladesc vizionar care atinge temele mari parcă din greşeală, dar o face personal şi focalizat: „M-a aşezat acum o mulţime de vreme în trupul ăsta / şi mi-a spus să stau liniştit. Că-i ceva trecător. C-o să fie / mai bine. Am crezut şi-am rămas. Ca să nu-l supăr, / te-am alungat şi pe tine. Vreme trece, vreme vine. / Privesc împrejur cu luare-aminte: mucava. / Doar ici-colo, cuvinte. Dar şi lor le-a spus tot la fel: / să stea aşa liniştite, c-o să vină cineva să le ia. / Vreme trece, vreme vine. Le-a uitat şi pe ele laolaltă / cu mine. Aşteptăm în tăcere. Literă lângă literă şi carne / pe os. Fără speranţă, frumos” (Spirt. Patologia speranţei). Aerul depresiv a devenit reflexiv şi cercul lui, acum mai larg, include ceva care seamănă cu condiţia umană.

Scris de Ilă Citilă

L-au impresionat din şcoala generală Marin Preda şi Mircea Eliade. Avea poemele lui Ginsberg în copii la indigo. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Profesioniştilor de Relaţii Publice şi membru al American Association of Political Consultants. Coordonează blogul de cărţi BOOKISEALA.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *