La capătul unei serii de jurnale pe seama cărora a fost bănuit adesea că se răsfaţă, nerecunoscându-şi merite, şi a fost certat pentru că priveşte lucrurile cu prea mult scepticism, Livius Ciocârlie a hotărât să se ocupe de două adevăruri incontestabile, bătrâneţea si moartea, care sunt totodata, cum observa el insusi, „proiectele sale de viitor”. A făcut-o sub imboldul a două obsesii: a nu-i fi teama de moarte şi a nu trăi prea mult. Şi-a tratat tema relatând secvenţe cotidiene ale îmbătrânirii, meditând asupra ei şi comentând gânduri despre bătrâneţe şi moarte ale unor autori mai vechi sau contemporani, de la Platon la Maria Zambrano, de la Pascal la Cioran. Totul pe fondul „incompetenţei integrale” de a se adapta la instrumentele şi provocările mileniului al treilea. Perspectiva nu este una sumbră, ci mai curând aceea a nepăsării străfulgerate periodic de sentimentul unei mari şi urgente misiuni, iar tonul, când grav, când vesel, este al unui om care şi-a trăit viaţa cu nelinişte şi umor.
Livius Ciocârlie şi-a părăsit de câţiva ani oraşul de baştină, Timişoara, şi cariera universitară pentru a se stabili în Bucureşti. A publicat numeroase volume – eseistică şi jurnal –, pentru care a obţinut de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor, precum şi alte distincţii.
Livius Ciocârlie n-a scris decât despre ce a considerat el important. Nici un drum bătut. Numai poteci de folosinţă proprie. Chiar când autorul sau cartea sunt celebre, unghiul din care sunt privite de comentator este unul excepţional.
Nicolae Manolescu
Jurnalul – ca şi unele proze – îl trădează pe acest neliniştit disimulat sub masca unei false seninătăţi. „Aristocratul“ detaşat-ironic şi înşelător indiferent ascunde o intimitate agitată şi deloc împăcată.
Mircea Zaciu
Livius Ciocârlie scrie că pentru a-şi dovedi că lumea există şi că lucrurile nu sunt până la urmă fără rost, fără pondere, fără necesitate. În direcţia asta atinge, ce să mai vorbim, cote înalte, de mare scriitor, şi nu numai român.
Lucian Raicu
De acelaşi autor
Leave a Reply