De-a lungul veacurilor omul a căutat ceva dincolo de sine însuşi, ceva dincolo de bunăstarea lui materială: ceva pe care îl numim adevăr, Dumnezeu sau realitate, ceva în afara timpului, ceva care să nu poată fi tulburat de imprejurări, de gândire sau de corupţia omenească. Omul şi-a pus dintotdeauna întrebarea: „Ce rost au toate ăstea? Are viaţa vreun înţeles cât de mic?”
Azvârlit în imensa confuzie generată de conflicte, revolte, brutalităţi, nesfârşite războaie religioase, ideologice, naţionale, el se întreabă, cu un sentiment de adâncă şi durabilă frustrare: ce este de făcut, cum se poate ieşi din toate acestea, ce înseamnă viaţa, şi dacă există ceva dincolo de ea? Şi negăsind acel lucru de nenumit, cu o mie de denumiri, pe care l-a căutat întotdeauna, omul a recurs la credinţă – credinţa într-un salvator sau într-un ideal – însă credinţa naşte necontenit violenţă. În aceasta neîncetată luptă pe care o numim viaţa, noi încercăm să stabilim un cod de comportament adaptat societăţii în care am fost crescuţi, fie că este vorba de o societate comunistă, fie că este o aşa-zisă societate liberă.
Noi ne supunem anumitor reguli de conduită, considerându-le ca o parte din tradiţia noastră. Privim mereu către altcineva ca sa aflăm care conduită este buna sau rea, care mod de gândire este corect sau greşit şi, conformându-ne acestui model, conduita şi gândirea noastră devin mecanice, răspunsurile noastre devin automate. Dar nu vom afla niciodată noul până când nu vom învăţa cum să ne eliberăm de povara trecutului, de povara cunoscutului.
de acelaşi autor:
Leave a Reply