E-n cimitir mersul meu norocul
şi moartea-i o durere de măsea
Suntem prea mulţi să le-nţelegem jocul
si prea puţină moarte am avea
Orice-i obscur e veşnic şi ne cere
şi noi îl locuim ca pe un oraş
Şi străzile mi-s lunile de miere
şi-n mahala pământul e ostaş
Ne-ar trebui un mire de la sat
pe-un cal nepotrivit, bătrân şi şchiop
El ar fi Noe, timpul Ararrat
când de corăbii ne-am ascunde în potop
Mărie, Mărie
Cineva cu soare / Te-a sădit prin mine / Ca pe o cărare / Verdele tău nume / Mi l-a scris pe valuri /Şi nu mai am prunduri / Şi nu mai sunt maluri
Sângele meu creşte / Perina pe pat / Ochiul îşi ascultă / Steaua de bărbat / Şi de -or sta miresme / În frunzele de prun / Glasul meu prin ele / Şuieră nebun
Mărie,Mărie / Cineva mă-ndeamnă / Să-mi ascult prin tine / Ploile de toamnă / Mi-ar părea izbânda / Anotimp de bal / Chiar de-ar fi destinul / Paşnic şi banal / Şi-am să-ţi urc rotundul / Fetei ca un ban/Arătând-ul lumii/
Norocos liman
Mărie,Mărie / Cineva departe / Te-a zidit prin mine / Dincolo de moarte.
Poveste
Povestea mea e un vast asediu
în care timpul schimbă prizonieri
Ieri s-a ascuns cetatea în incendiu
Şi hoţii s-au ascuns în temniceri.
Să-ţi faci un leagăn limpede din lume
când somnul ca o schijă te-a trezit
e ca şi cum o moarte s-ar opune
când tu de moarte sigur ai murit
Şi câinii simt ciobanul când apune
şi oile au laptele cernit
şi numai tu străbaţi ce stă-n tăciune
cu flacăra în tine ca un mit
Şi dacă-n zid femeia te iubeşte
urci şarpele şi cazi în viitor
şi zidul parcă-n tine se opreşte
când schela ţi-a scăpat de sub picior.
Povestea mea, odaie nesfârşită
În care cad pereţii în oglinzi,
pe dinăuntru mobilă cernită
e ca un mort cu care te deprinzi.
Zlatna 1971 Ion Monoran
Mircea Cărtărescu Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care 
