„Există o întreagă traditie a ceea ce se numeşte literatura licenţioasă, urcând din antichitate (Ovidiu în Ars amandi) până la Balzac (Contes drlatiques). Spiritele pudibonde însă pot sa fie socate până şi de anumite pasaje din Biblie, ca să nu mai vorbim de cărţi ca Halima sau Decameronul. Că atentează la pudoare li s-a reprosat lui Baudelaire şi Flaubert; pentru acelaşi motiv, Joyce şi Henry Miller au fost lungă vreme autori interzişi în ţările cu limbă anglo-saxonă. Ultimul, ca să se apere de eticheta «pornografie» aplicată romanelor sale, cita cuvintele lui Theodore Schreeder, care şi-a consacrat viaţa luptei pentru libertatea cuvântului: «Obscenitatea, susţinea el, nu se găseşte în nici o carte, în nici un tablou, ea e întotdeauna o calitate a spiritului celui care citeşte sau priveşte». Schreeder are indiscutabil dreptate atunci când e vorba despre opere artistice reuşite, fiindcă aici scenele şocante ori verdeaţa limbajului au o funcţie estetică, sunt necesare expresivităţii literare şi plastice. Pornografia apare doar acolo unde efectul poetic nu intervine şi e urmărită stricta excitare sexuală pe cale scriptică sau vizuală.“ – Ov. S. Crohmalniceanu
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply