Robert Şerban
Într-o zi, în 1981, taică-meu m-a anunţat că vine Nichita Stănescu în oraş şi că va avea o lansare de carte. Mi-a spus că trebuie să-l însoţesc, fiindcă e important să-l văd pe acest mare scriitor. Atât de convingătoare au fost cuvintele tatălui, încât n-am schiţat nici-un gest de împotrivire. Şi-am mers împreună la biblioteca judeţeană din Turnu Severin unde, în sala de lectură, se lansa ultima carte a lui Nichita. Erau mulţi severineni curioşi acolo, cu greu am prins locuri în spatele sălii. Nu am fost foarte atent la ceea ce au spus vorbitorii, fiindcă mă uitam fascinat la chipul bătrân şi obosit a lui Nichita, la buzele roşii, la crăpătura sângerie a celei de jos, la ochii tulburi, lăcrimoşi şi albăstrii. Era absent şi nici el nu cred că asculta vorbele ce-i erau destinate. Când ultima dintre ele, care a anunţat că poetul dă autografe, a fost rostită, s-a format repede o coadă umană. Şi dacă doamnele şi toţi domnii s-au aşezat unii în spatele altora, cu cărţile în mâini, aşteptându-şi rândul, puştanul care eram s-a postat la câţiva centimetri de dreapta lui Nichita; şi continuam să îl privesc, interzis de emoţie şi de o stare inexplicabilă. Poetul avea o mână mare şi scria atât de greu cu ea, scrijelea cu atâta efort cu stiloul pe hârtie, încât aşteptam să se întâmple ceva, nu-mi dădeam seama ce. Din când în când, Nichita îşi ridica privirea şi se uita la mine. Sau prin mine. Cred că mi-a şi zâmbit, dar eu eram hipnotizat complet de el şi de gesturile sale. După ce mă privea preţ de o secundă, continua să scrie, cu un efort enorm, un alt autograf. Apoi, o altă privire. După un timp, s-a petrecut ceea ce aşteptam, parcă, amândoi: a pus stiloul pe masă, s-a ridicat foarte încet şi a zis celor care stăteau la rând, mulţi, încă: „Gata, vă rog, gata… Am obosit. Uitaţi-vă cum îmi tremură mâna. Nu mai pot… Scriu şi mâine. Vă rog…”.
Nichita a murit doi ani mai târziu. Taică-meu a aflat asta primind un telefon şi mi-a spus, printre lacrimi, şi mie. Apoi, mi-a arătat câteva poezii inedite ale lui Nichita. Erau scrise pe nişte bucăţi de hârtie. Sau pe nişte şerveţele? Cred că atunci a fost momentul în care am început să citesc cu pasiune poezie, iar prima carte de versuri pe care am lecturat-o pagină cu pagină, de la început la sfârşit, a fost a lui. Şi mi-a plăcut. Apoi, am citit albumele cu şi despre el, apărute postum. Şi-am fost fascinat descoperindu-l prin ochii prietenilor săi, aşa cum fusesem când l-am văzut în carne şi oase. Apoi, i-am citit cărţile.
Nichita Stănescu a fost primul scriitor pe care l-am iubit. Mi-ar fi plăcut să fi fost ca el şi să fi scris ca el. Adolescenţa şi tinereţea mea literară l-au avut ca ferment. Mi-ar fi plăcut să-i fost prieten, să fi stat la poveşti cu el. Mi-ar fi plăcut să fi primit o Scrisoare pe care i-am scris-o pe la 19 ani, dar nu i-am trimis-o. Dar poate că o va primi acum:
Dragă nene Nichita,
noi v-am învăţat la şcoală
dar doamna profesoară a spus că
n-o să vă înţelegem
fiindcă sunteţi de neînţeles
şi mie îmi spun părinţii
că sunt de neînţeles
aşa că vă rog
să nu vă supăraţi pe
doamna profesoară.
O lacrima intru amintirea omului Nichita. A fost un trecator pe-acest pamant, lasand o urma de mic geniu. Acolo, alaturi de geniul Eminescu, rostesc versuri, gandind, probabil, si la noi, cei de-aici…
Ocroteasca-va Domnul!
Si eu il iubesc nespus pe Nichita. Si eu am lacrimat citind aceasta poveste superba. Si nu pot decit sa va multumesc.