„Mircea Ivănescu îmi spunea, după ce văzuse City of Angels, că Nicolas Cage joacă, atâta vreme cât trebuie să întruchipeze un înger, ca și când ar avea faţa ecranată de un perete gros de sticlă. Așa încât emoţia genuină a îngerului care se îndrăgosteşte ajunge la noi intensă, dar rece. Ca și îngerul jucat de Cage, și Miticov interpune între emoţiile violente ale copilăriei recuperate afectiv și noi – ba chiar între emoţiile lui și sine – o placă transparentă cu menirea de a le diminua temperatura afectivă. Deseori, placa aceasta capătă concreteţea rece a monitorului: « Au fost zile întinse la umbra unor sentimente puternice / pe care le-am tras după noi peste tot / pînă cînd a venit depresia să facă din ele / un videoclip pus pe facebook ». E drept, prefer poemele în care, pe neașteptate, ecranul dispare, iar dialogul cu imaginea tatălui dispărut (marele înger absent al acestei cărţi) transmite direct emoţia, cu forţa unui punch în stomac: « Sunt zile în care nu mă gîndesc la tine deloc, / dar ele trec repede și imediat ești aproape din nou / și atunci crește în mine bucuria / celui care își mișcă degetele de la picioare prin aer / cînd simte vîntul dimineţii înfășurîndu-le / înainte de a deschide ochii / să-și privească picioarele amputate ». Cu astfel de punch-uri câștigă boxerii de top meciul.”
Leave a Reply