Dan C. Mihăilescu – Cartea ca destin

„Tocmai am terminat de recitit, la miez de noapte, cartea. Ei bine, de unde nu o dată m-am declarat nemulţumit , pe parcursul scrierii, observ acum că întregul se susţine. Şi poate captiva, incita, intriga, agasa. Ştiu că las o impresie contradictorie. Din cât sunt mai convins înlăuntrul meu că nu mai am ce să aştept, că toate mizele după care fugi în tinereţe – iubire, carieră, chiverniseală, succes – şi-au consumat forţa de atracţie, dintr-atât lucrez mai efervescent, mă zbengui în arlechinade livreşti şi fac în public figură de impetuozitate impenitentă.“ (Dan C....

Valentin Uritescu – Mi-e dor de tine…

Paginile de amintiri ale lui Valentin Uritescu miros a prospeţime şi candoare. Uritescu nu e cochet sau complezent cu sine şi nu-şi fardează trecutul. El nu vrea să se „vândă“ altfel decât e în realitate. Şi tocmai aici se află o bună parte din farmecul cărţii lui. Mi-e dor de tine… nu e doar o întoarcere în timp, ci şi o declaraţie de francheţe. Faptul nu e greu de explicat. Valentin Uritescu este în primul rând actor, ceea ce înseamnă că-şi duce o parte din viaţă ieşind din pielea unui personaj pentru a intra în pielea altuia. Or, volumul acesta de confesiuni îl pune în lumină pe Valentin Uritescu aşa cum trăieşte el în afara scenei şi a ecranului. Cu bucurii şi temeri, cu nădejdi şi frustrări, cu şovăieli şi complicităţi. Actorul se dezbracă de roluri şi de personaje ca să se înfăţişeze cititorului sub raza autenticului deplin. Fără culori de camuflaj, fără alibiuri, fără justificări. Valentin Uritescu scrie aşa cum se poartă : natural, departe de arabescuri didacticiste, cu un „ce“ hâtru în vorbă şi cu un licăr în...

Frederic Rouvillois – O istorie a bestsellerului

Fenomenul bestseller rămâne o problemă deschisă, spune Rouvillois în concluzia cărţii sale: „sucesul literar scapă explicaţiei raţionale, e tehnic irepetabil şi în esenţă rămâne imprevizibil

Lena Constante – Evadarea imposibilă

„În acest al doilea volum de memorii, autoarea reflectează asupra paznicilor şi oficialilor închisorii, creionează portrete memorabile atât ale tovarăşelor de detenţie, cât şi ale paznicilor şi miliţienilor cu care vine în contact. Într-un efort al amintirii asemănător unei construcţii mnemotehnice clasice, din camerele memoriei, Lena Constante găseşte timp, acum, pentru a da un nume, un chip şi o fire – pentru a chema din uitare – aproape fiecărei deţinute alături de care a trăit aceşti ultimi ani ai detenţiei. Cititorul va întâlni portrete excepţionale, biografii schiţate cu precizia unui nuvelist (sau a unui sociolog?… pentru că, adesea, experienţa personală invocată de autoare spre a-şi justifica modul în care priveşte lumea din celulă este aceea a stagiilor studenţeşti în echipele de sociologie conduse de Dimitrie Gusti, înainte de al Doilea Război Mondial), un întreg panopticon de figuri scoase din umbra bolgiilor infernale şi «pomenite» în istorisirea Lenei Constante. Ea ţine, explicit, să vorbească (oricât de puţin) despre fiecare, împlinind gestul ancestral al unei pomeniri a sufletelor de pe lumea cealaltă, pentru odihna lor.“ (Ioana Bot) „Minute nesfârşite. Ceasuri chinuitoare. Durere… Durere. Dar cum să găsesc cuvinte pentru a transmite senzaţia acestor dureri? Poate, dacă am fi plâns, ne-ar fi fost mai uşor. Dar noi nu voiam să plângem. Nu puteam decât să strângem din dinţi şi să răbdăm. De ani nenumăraţi eram închisă. Lipsită de toate. Dormind pe paie. Flămândă. Fără o carte. Fără o notă muzicală. Nu aveam dreptul nici să râdem, nici să plân¬gem. Din ce împerechere de vrăjitoare şi de draci, în care noapte de sabat fuseseră zămisliţi monştrii care încolăceau şerpi de inele malefice pe încheieturile noastre? Cum să redai suferinţa? Cum, revolta? Simţeam că fiecare clipă va fi ultima, că nu voi mai putea suporta o durere aşa de mare, şi totuşi o suportam şi minutele se scurgeau şi aş fi vrut să cad...

Gabriel Dimisianu – Amintiri şi portrete literare

Portretele din paginile acestei cărţi se bucură de peniţa unui observator pe cât de atent, pe atât de blajin. Gabriel Dimisianu trimite o rază bună asupra tuturor celor despre care scrie, fiindcă miza volumului de faţă nu e revanşa, ci evocarea. Chiar şi cei care au (au avut) destule a-şi reproşa pe drumul vieţii îl găsesc pe autor pregătit să le acorde circumstanţe atenuante. Gabriel Dimisianu scoate la iveală scriitori uitaţi (Ury Benador, Georgeta Mircea Cancicov, Marcel Mihalaş, Mihail Crama), se înclină în faţa marilor nume cărora le-a stat, fie şi vremelnic, în preajmă (Tudor Arghezi, Tudor Vianu) şi îşi aminteşte de furiile reale sau jucate ale unor şefi de breaslă sau de revistă (Zaharia Stancu, George Ivaşcu). Atent la fiecare schimbare de temperatură ideologică – dogmatism, dezgheţ, restalinizare etc –, Gabriel Dimisianu nu uită că scriitorul este un personaj care creează personaje şi se cuvine evocat nu doar în dimensiunea lui de artist, ci şi în firescul lui uman. De aceea, Amintiri şi portrete literare e o carte de cert interes. O sumă de portrete în tuşe fine. Un snop de poveşti spuse fără emfază şi ifos didacticist, ci doar cu bună-dispoziţie, talent şi...