Christopher Knight – Dumnezeul naturii. Întruparea şi ştiinţa contemporană

De multă vreme, spiritul ştiinţific şi cel religios nu se mai află într-o ireconciliabilă contradicţie. Spiritele religioase nu mai sunt, neapărat, nişte fiinţe atemporale, eventual complet inocente cultural şi cvasianalfabete, suplinind cunoştinţele prin iluminare, iar oamenii de ştiinţă nu sunt, cu necesitate, vânători de icoane sau comentatori sarcastici ai miracolului întrupării şi maliţioşi falsificatori de simboluri cristice. Argumentele cele mai solide privind compatibilitatea celor două moduri de a trăi în lume vin tot mai des din partea oamenilor de ştiinţă. Unul dintre ei este Christopher C. Knight, secretar executiv al Societăţii Internaţionale pentru Ştiinţă şi Religie şi cercetător asociat la Facultatea de Studii ale Divinităţii, Universitatea Cambridge. El observă în cartea de faţă că, pe măsură ce miracolele din secolele anterioare primesc explicaţii în termenii ştiinţelor naturii, iar secolul în care trăim îi determină pe oameni să-şi însuşească aproape instinctiv ceea ce el numeşte „prezumţia naturalistă“ a omului de ştiinţă, fervoarea spiritualistă nu se diminuează şi nici numărul miracolelor inexplicabile, sau inexplicabile încă, nu scade. De acelaşi autor Înaintea piramidelor. Dezlegarea celui mai mare mister al arheologiei Order Dumnezeul naturii. Întruparea şi ştiinţa contemporană Preţ redus @ RON21,99 Qty: Adauga in cosul de...

Adrian Chivu – Benzi desenate

Pe o pânză futurist-onirică, un univers de graniţă, cu femei ce se sparg în cioburi de tristeţe, bărbaţi obsedaţi sexual până la canibalism, rebuturi umanoide vânate de poliţişti, şefi infantili ce scâncesc perpetuu în decolteul secretarei şi fetiţe violente cu cheiţe care le pun în mişcare. Romanul lui Adrian Chivu creionează dezinvolt un amoralism cool. De acelaşi autor...

Evagrie Ponticul – Tratatul practic. Gnosticul

Evagrie Ponticul (345–399) a crescut sub aripa duhovnicească a părinţilor capadocieni, ducând în pustia egipteană experienţa teologică dobândită de la aceştia. El a devenit cel mai important „ambasador“ al „şcolii capadociene“ în aria monahismului egiptean, iar ulterior, prin ucenicul său, Ioan Casian, în aria monahismului occidental. Cele două tratate, traduse, introduse şi amplu comentate de Cristian Bădiliţă, vorbesc despre „ştiinţa“ de a deveni sfânt. Sfinţenia este deopotrivă un dar al lui Dumnezeu şi un deziderat al omului, iar Tratatul practic şi Gnosticul confirmă în chip genial această dublă...

Francis Collins – Limbajul lui Dumnezeu. Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei

Limbajul lui Dumnezeu este o impresionantă mărturisire de credinţă a unuia dintre cei mai de seamă oameni de ştiinţă ai lumii. Respingând stereotipurile uzate ale ostilităţii dintre ştiinţă şi religie, Francis Collins îşi provoacă cititorii să descopere o unitate a cunoaşterii care cuprinde atât credinţa cât şi raţiunea. Credinţa, aşa cum o demonstrează Collins, nu este duşmanul raţionalităţii ştiinţifice, ci complementul ei perfect. Acest remarcabil testament personal al directorului Proiectului Genomului Uman îi va surprinde pe unii, îi va încânta pe alţii şi va aduce o contribuţie durabilă la marea cultură a înţelegerii...

Adela Greceanu – Mireasa cu şosete roşii

O carte cu start vioi şi finish ratat, aşa cum am mai scris, stârneşte reacţii ceea ce e răul cel mai bun pentru un debut literar. Dar iată ce comenteză blogerii: „În prima parte, patru femei îi împletesc părul miresei cu şosete roşii, în timp ce ea povesteşte despre iubiţii ei. Totul se petrece într-o singură noapte, înaintea nunţii. M-am distrat grozav să ascult discuţiile celor cinci personaje, atât de diferite şi atât de bine conturate. Povestirea este o celebrare a vieţii, zice tanti Sofica, intelectuala grupului (ea foloseşte cuvinte pe care naşa Lena nu le înţelege nicicum). Mireasa povesteşte cel mai mult, că doar ea e mireasa şi până dimineaţă trebuie să-şi regleze conturile cu iubiţii ei, să nu păţească cum a păţit mătuşa Zizi, care a murit într-o zi fără să dea de mâncare celor douăzeci de pisici ale ei. Acum e moartă, dar stă şi ea la poveşti. Verişoara Pulheria e cam prostuţă, se leagă de câte un cuvânt al vreuneia şi zice ceva care n-are nicio legătură cu discuţia, dă sfaturi de medicină naturistă şi râde tot timpul. Pe scenă (pentru că prima parte a cărţii e ca un act dintr-o piesă de teatru) mai apare şi Ursulina Păpuşescu, pisica miresei. În partea a doua e linişte, sunt pagini de jurnal. Mireasa îşi dă jos şosetele roşii şi rămâne singură. Cu iubiţii ei, care sunt şi nu sunt, cu Păpuşescu, cu colega de la muncă, cu multe telefoane, messenger, laptop şi televizor. Dar singură. Cele patru femei din prima parte sunt prezente acum doar în amintirile ei. Mireasa merge la piaţă, se joacă pe telefon, se uită la telenovele, răspunde sau nu la telefon şi la mail-uri şi îşi aminteşte tot felul de întâmplări din trecutul ei. E o carte în care nu e atât de importantă povestea, pe cât e modul în care este...