Amelie Nothomb – Combustibilii

Publicata în 1994, Combustibilii se constituie într-o meditaţie asupra naturii duale a individului şi a luptei necontenite între trup şi spirit. Nothomb urmăreşte cu măiestria unui fin psiholog procesul de dezumanizare provocat de războiul devastator şi de privaţiunile impuse de acesta, ce reduce personajele idealiste şi cultivate ale piesei la stadiul unor animale guvernate doar de instincte. Perspectiva de-a muri de frig în apartamentul în care locuiesc îi pune pe cei trei protagonişti – Profesorul, asistentul lui, Daniel, şi Marina, iubita acestuia – în faţa unei alegeri dificile: aceea de-a folosi cărţile pe post de combustibil. Criteriile dupa care sunt selectate acestea şi comentariile pe marginea operelor fac din Combustibilii o adevărata elegie închinatî lecturii. De acelaşi autor Atentat Uimire şi...

Vladimir Nabokov – Vorbeşte, memorie

Când scrie despre persoane sau lucruri iubite, Nabokov este irezistibil; când descrie pe cineva sau ceva ce detestă, îi face pe cititori să simtă, fie şi temporar, aceeaşi repulsie faţă de obiectul dispreţului său.

Vladimir Nabokov – Invitaţie la eşafod

Deşi un roman de tinereţe, Invitaţie la eşafod (1938) poartă marca inconfundabilă a stilului nabokovian. Într-o ţară fără nume, sufo­cată de un regim totalitar, un profesor este condamnat la moarte pentru singura vină de a fi altfel decât compatrioţii săi. Aşteptân­du‑şi execuţia, a cărei dată este incertă, Cincinnatus îşi notează într‑un jurnal gândurile despre o lume ideală pe care o consideră adevarata sa „casă”, construind un univers straniu, care aminteşte de romanele lui Kafka. De acelaşi autor Lolita Ochiul...

Vladimir Nabokov – Ochiul

Protagonistul din Ochiul pare desprins din paginile lui Gogol sau Dostoievski: un mic-burghez chinuit, care încearcă în zadar să-i impresioneze pe membrii mai bine situaţi ai cercului de emigranţi din care face parte.

Marian Stan – Ne văd copiii

Ne văd copiii este una dintre cărţile din care îi citesc cu bucurie fetiţei mele care a „sărit”, nu cu mult, de doi ani. Iar ea stă, ascultă, zâmbeşte şi repetă pe limba-i unele versuri. Ce dovezi mai clare că îi place? Asta pentru că Marian Stan reuşeşte să scrie de sub pielea copilului (al meu, al tău, al lui) şi să fie poet credibil. Sună a paradox, dar ăştia micii aşa cântăresc lucrurile. Iar eu o cred pe fii-mea. Şi depun mărturie alături de ea: Marian Stan e poet. Robert Şerban Marian Stan este un autor foarte subtil. El a câştigat pariul pe care l-a câştigat cîndva Creangă. E capabil să se adreseze şi copiilor, dar şi adulţilor. De fapt ceea ce face el este să se transpună în pielea copilului, să mimeze infantilul şi să facă un proces părinţilor şi adulţilor, în general. Marian îi vede pe adulţi ca pe nişte copii rataţi şi cred că toţi, citind cartea asta, ne putem pune mari întrebări: unde ne aflăm noi acum, cît de anchilozaţi şi de sclerozaţi suntem? De acelaşi autor E rîndul tău!...