Citind și recitind labirinticele ispitiri poematice ale lui Dan Dănilă, iscate parcă de sub pana mult încercatului Ulise, le prizăm ca și când am fi devenit prietenii săi de taină cărora poetul uliseic le încredințează acum, la vârsta resemnărilor și bilanțurilor, aceste amintiri ale trăirilor și rătăcirilor, viselor sau premonițiilor sale, întrețesute cu melancolii temperate de pătrunzătoare cugetări asupra condiției umane. Îl însoțim în acest regal liric cu bucuria de a fi avut șansa rară a reîntâlnirii unui poet de primă mărime.
(Ștefan Stoenescu)
Despre Dan Dănila am auzit mai întâi pe la sfârșitul anilor ’90 de la Mircea Ivănescu – marele poet vorbea cu apreciere & căldură despre acest poet optzecist care, spre deosebire de congenerii lui colocvializanți pe model american, îl afecționa pe oracularul & reflexivul Rilke, din care de altfel a și tradus excelent. Apoi, înainte de a-l întâlni în carne și oase, am găsit în redacția Transilvaniei un cap al lui Bacovia sculptat de Dan Dănilă – remarcabil în expresia lui tristă și cumva surprinzător rilkeană. Aveam să constat, peste alți câțiva ani, că acest cap semăna deopotrivă cu Bacovia și cu Dan Dănilă însuși; iar poezia artistului român avea să mi se pară o bizară, personală contragere a hieratismului oracular al lui Rilke în substanța melancoliei primului Bacovia.
Nu substanțial diferite mi se par aceste poeme din Ispita labirintului; așa anacronice cum pot părea în reflexivitatea și metaforismul lor târziu-moderniste, mă atrag totuși prin curajul lor de a fi altfel decât stipulează Vulgata optzecistă. Dan Dănilă e un poet cultivat, și știe foarte bine ce riscuri își asumă prin erezia aceasta rilkeană; și nu doar rilkeană, ci și cumva borgesiană în culturalismul ei galopant. Poetul însuși se vede, în fapt, astfel, într-o imagine foarte frumoasă: „Precum un Borges purtând sub pleoape / toate bibliotecile lumii – ce atlet, dacă / numai pe cearcănele lui poate duce atâta, / dar brațele, dar mușchiul mai obstinat / al inimii, încărcat de runele sângelui?”. Într-un fel, gesticulația aceasta culturală a lui Dan Dănilă amintește de aceea a lui Ion Pillat – branșat la tot ce însemna revoluție poetică europeană în interbelic, acela alegea conștient o formulă neoclasică care, născută gata bătrână, s-a dovedit totuși mai rezistentă decât multe ale contemporanilor săi. Tot astfel, textele lui Dan Dănilă sunt născute cumva vechi; dar ele se vor învechi mai greu decât multe alte noutăți ale vremilor noastre.
(Radu Vancu)
Leave a Reply