Poezia este viziune, dez-văluire (apokalypsis). Ea nu se confundă cu extazul mistic, nici cu beţia sau delirul de cuvinte. Este sobria ebrietas. Stare de luciditate hiperbolică. Nici delir, nici dicteu automat. Inspiraţie subită şi ekspiraţie controlată. Nici ezoterism, nici exoterism. Dacă nu place, nu e poezie. Provine din gratuitatea harului şi produce jubilaţie intelectuală, psihică şi estetică. Lasă în cititor sau ascultător o senzaţie de neuitare. Poetul crede în Poezie ca în Dumnezeu cel Întrupat şi în Dumnezeu cel Întrupat ca în Poezie. Sărbătoarea poeziei este sărbătoarea Schimbărilor la faţă, a Metamorfozelor realităţii. Poetul uneşte simbolic Semnificatorul, semnificatul şi semnificantul. De fapt, suprarealismul ortodox este un metarealism. Originea şi fructul poeziei reprezintă starea de graţie. Biografia celui care scrie îşi pierde profilul egocentric şi devine metaforă a lumii. Orizontul poeziei este libertatea autentică, plenară, paradoxală. De unde posibilitatea şi chiar datoria poetului de a se contrazice la nivel logic pentru a fi coerent la nivel poetico-teologic. Realitatea se înrădăcinează în transcendenţa obiectiv-subiectivă: Dumnezeu. Cele două chipuri ale transcendenţei sunt chipurile Sophiei. Unul spre Dumnezeu, celălalt spre creatură. Poezia reflectă ambele chipuri simultan.
De acelaşi autor
Am citit recent o ediţie apărută în 2010 la editura Galaxia Gutenberg. Construit după model muzical şi simfonic, în 22 de secvenţe poematice, volumul pare a spune că poezia este manifestare misterioasă şi mistică ce imboldeşte şi animă insul în planul lumii. Ea se iscă şi afirmă ca voce profundă melodică la limita cu sub-sau in-conştientul concertând stările cele mai contradictorii ale eului de la ludic şi ironic la reflexivitate şi dramatism. Şi mai mult: poeticitatea şi poezia asociază o stare de, sau o feminitate misterioasă de dincolo de real şi de cotidianitate, de dincolo de firesc – o Serafita.