Posted by
Ilă Citilă on Feb 18, 2015 in
Bookshop,
Poezie |
0 comments
- aparitie:2015
- autor:Bernic, Corina
- editura:Pandora M
- nr:104
- titlu:Stații
- views:7
Poezia, nu-i aşa, trebuie să fie ruşinoasă şi discretă, aş spune ca o fată mare, dacă nu ar fi considerată în acelaşi timp demodată şi neseducătoare. Poezia trebuie să stea la locul ei, să aştepte să-i vină rândul, poate în alt secol, în alte vremuri, cu alţi oameni şi alte obiceiuri. „Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea rufoasă! Nu se cuvine să se arate în lume în halul în care e!…”, îi spunea prinţului însuşi tatăl Cenuşăresei. Iar continuarea era: fata se aşeză pe un scăunel, scoase „din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale, şi încălţă condurul, care-i veni ca turnat”.
Cercul Poeţilor Apăruţi îşi propune să le ofere poeziei şi poeţilor condurul vizibilităţii, fără a-i deposeda de dragii lor saboţi grei din lemn cu care se strecoară lent şi obligatoriu discret prin meandrele contemporaneităţii.
Există o stare inerentă şi perpetuă de plecare în acest nou volum al Corinei Bernic. Există o parte care stă mereu să plece şi chiar pleacă şi una care se întoarce, fie şi numai pentru ca să privească în urmă. Există, veţi vedea, mereu trei bilete, nu două, nu un dus-întors, ci un dus-întors-dus. Mai există un laconism stilistic, ferm, băieţesc, care face din Corina Bernic o voce unică în poezia românească din aceşti ani. Un laconism impregnat în acelaşi timp de căldură şi intimitate. Staţiile prin definiţie sunt scurte şi adesea intense. Printre ele, există în volumul de faţă şi una care revine întruna, staţia căreia i se zice patrie. Când vine vorba despre asta, Corina Bernic scrie o poezie a unei dezrădăcinări latente, cea care începe să se facă simţită când încă mai ai rădăcinile bine înfipte în pământul de plecare. Nu poţi şti niciodată în Staţii care dintre cele trei bilete e mai preţios. Dus, întors sau din nou dus?
Svetlana Cârstean
Adauga in cosul de cumparaturi.
L-au impresionat din şcoala generală Marin Preda şi Mircea Eliade. Avea poemele lui Ginsberg în copii la indigo. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Profesioniştilor de Relaţii Publice şi membru al American Association of Political Consultants. Coordonează blogul de cărţi BOOKISEALA.
Poezia, nu-i aşa, trebuie să fie ruşinoasă şi discretă, aş spune ca o fată mare, dacă nu ar fi considerată în acelaşi timp demodată şi neseducătoare. Poezia trebuie să stea la locul ei, să aştepte să-i vină rândul, poate în alt secol, în alte vremuri, cu alţi oameni şi alte obiceiuri. „Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea rufoasă! Nu se cuvine să se arate în lume în halul în care e!…”, îi spunea prinţului însuşi tatăl Cenuşăresei. Iar continuarea era: fata se aşeză pe un scăunel, scoase „din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale, şi încălţă condurul, care-i veni ca turnat”.
Leave a Reply