Se poate locui în Casa scărilor, se poate citi, poţi spiona vecinii de vizavi, trage cu urechea. Aici ai parte de mici revelaţii şi înfiorări, filme, distracţie şi tristeţe. Scris cu inteligenţă şi umor – şi încă ceva: o detaşare caustică se simte pe tot parcursul lecturii –, volumul are toate atuurile să devină unul de referinţă. (V. Leac)
Corina Bernic scrie o „poezie de speriat copilul din tine“ (un copil al Epocii de Aur, desigur). Lucrurile se complică atunci când acesta se strecoară, ca un ilegalist, prin cotloanele de pe casa scării pe care o bântuie şi, pe nepusă masă, se năpusteşte şi te sperie la rândul lui, de ţi se face părul măciucă. (Constantin Acosmei)
Corina Bernic îşi păstrează, în ciuda numeroaselor responsabilităţi, alura de puştoaică nonşalantă, de zvârlugă pe cât de ingenuă, pe atât de afurisită. Am numit-o cândva „Gavroche“, cu simpatie, cucerit de vioiciunea, inteligenţa şi – n-o să vă vină să credeţi! – gravitatea şi seriozitatea sa.
Nu ştiam că scrie versuri. De fapt, nici nu scrie versuri, stihuri, poezii ş.a.m.d., ea scrie „poezele“, cum şi le botezase mai demult. Autoironică, precum îi este firea, se distanţează de confesiunea directă, respinge patetismul, se abţine de la efuziunile sentimentale. Volumul ei propune, aparent în joacă, un remember al copilăriei comuniste, cu şoimii, cireşarii, pistruiaţii, mieuneii şi bălăneii ei. Joaca păstrează inocenţa, dar refuză naivitatea. Copilul şi adolescentul au învăţat să destructureze miturile entertainmentului „educativ“ şi „multilateral dezvoltat“, încep să distingă realitatea cenuşie din jur, privesc cu sarcasm „revoluţia continuă“ propagată de la tribune, pe care o asociază, ricanând, dinamicii bufe a desenelor animate. „Poezelele“ rimează astfel cu vacuitatea unei lumi, fiind mai convingătoare, mai tuşante şi mai adecvate – ca expresie stilistică a candorii înşelate – decât o filipică explicită. „Poezeaua“ reabilitează, în felul acesta, poezia interzisă. Chiar şi acum, după douăzeci de ani. (O. Nimigean)
Leave a Reply