Vasili Grossman – Panta Rhei

De Alexandru Cristian Istoria, un mănunchi de întâmplări , un fir lung care este tors de o mână nevăzută. Această mână hotăreşte destinul întregii omeniri. Există un timp istoric şi unul metaistoric. Dar există un timp în care nu avem răspunsuri ci doar întrebări? Totul într-adevăr curge? Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu? Panta Rhei ( Vsio teciot ) în istorie , nici un fapt nu este la fel. În istoria Rusiei  totul curge , viaţă- moarte , dragoste-ură , eroi-laşi , dictatori-mari conducători , îngeri-diavoli. Deşi totul pare la fel nimic nu este asemănător , nici măcar întregul sistem comunist nu este asemănător. Rusia a avut o istorie plină de evenimente încununate cu fapte măreţe  sau cu dureroase întâmplări. Vasili Grossman îşi exprimă regretul faţă de lipsa unui cuvânt în milenara istorie a Rusiei, libertate. O milenară istorie a rusului , o robie a sufletului rusesc. Acest suflet eliberat doar de marii săi creatori Puşkin , Tolstoi , Gogol , Dostoievski , Cehov. Ivan Grigorievici eliberat după 29 de ani de lagăr simte ce înseamnă să fi un mort care umblă pe străzi ca un om normal. Personajul lui Grossman trece printr-o dramă sufletească uriaşă , este mort pentru ceilalţi dar el ştie că încă îi mai bate inima. Mama sa care l-a ţinut la piept trece pe lângă el cu o indiferenţă de cavou. Sufletul său este ca şi sufletul rus , a simţit tot ce se putea simţi omeneşte în afară de libertate , sfântă şi blestemată libertate. Infernul are două nume Vorkuta şi Kolîma. Două lagăre în care vieţile au fost luate cu uşurinţă iar sufletele vândute pe nimic. Cine va fi vinovat? Cine va răspunde de toate acestea? ne întreabă dureros de sincer Vasili Grossman. O dreptate divină va exista  când vom fi pregătiţi. Oamenii erau condamnaţi pentru că pur...

Vladimir Tismăneanu – Lumea secretă a nomenclaturii

De Alexandru Cristian Auzim și astăzi cuvântul nomenclatură, copil de nomenclaturist, fost nomenclaturist, cadru al partidului. Toate aceste cuvinte se referă la elita comunistă. Orice societate are o elită, deși societatea comunistă promova egalitatea absolută, elita acesteia era cea mai puțin echitabilă în raport cu poporul. Elita comunistă era una rapace, avidă de putere, lacomă, haspsână, manipulatoare și falsă. Vladimir Tismăneanu a scris o carte senzațională despre elita partidului comunist. O carte în care elementele biografiei personale se împletesc cu o galerie de portrete din timpul regimului comunist, portrete de nomenclaturiști. Elita comunistă trăia în lux iar poporul în sărăcie. Cartierul Primăverii era locul unde elita comunistă se izola și aștepta să vină seara,  pentru a petrece împreună cu membrii marcanți de partid la mese organizate și stropite din plin cu vinuri alese și bucate de soi, aduse direct de la Gospodăria de Partid. În timp ce bietul român, cetățean onest al Republicii Socialiste România stătea la cozi interminabile pentru o ciozvârtă de carne puțin comestibilă, elita se lingea pe degete de caviar și de produse de patiserie scumpe. Lux, opulență, prost gust aceste cuvinte caracterizau elita comunistă, rapace și nepăsătoare în fața frigului și a foametei propriului popor. Vladimir Tismăneanu ne mărturisește că tatăl său nu a fost un activist de prim rang, precum Leonte Răutu sau Emil Bodnăraș, ci un comunist care a crezut în mod sincer în veridicitatea  acestei doctrine politice.  Părinții mei se considerau marxiști, spune profesorul Tismăneanu. Tatăl său, Leonte Tismăneanu, a lucrat la Radio Moscova ținând o emisiune în limba română, apoi la Editura Politică. Nu a fost un nomenclaturist de prim nivel, nu a fost propagandist, nu a fost un cadrist etern cu atât mai puțin nu a fost un torționar ideologic. A fost un simplu adept al teoriei marxiste. A predat la catedra de marxism-leninism unde i-a avut colegi pe Leonte...

Cătălin Dorian Florescu – Maseurul orb

De Octav Popa Un complex de care scriitorii vechi şi noi suferă şi au suferit în tăcere, este acela de a reuşi să-şi marcheze prezenţa în spaţiul literaturii  universale. Nimeni nu se dă în lături de la o referinţă, o laudă de încurajare, o undă de critică venită de peste graniţă, cu toate astea, puţini sunt cei “aleşi”. Nu încape vorba de invidie, ghionturi ori blamă din partea acelora ale căror opere rămân lecturate în cercul restrâns al spaţiului mioritic, dar cu siguranţă râvnesc la statutul colegului de breaslă ajuns să hrănească cu literatura lui copiii altor neamuri…căci oameni sunt şi ei. Un exponent al acestei clase de scriitori “ajunşi” este Cătălin Dorian Florescu. Romanul cu care Florescu se bucură de atenţia “străinătăţurilor”, Maseurul orb, a apărut în anul 2006 la editura elveţiană Pendo. Volumul care vorbeşte în româneşte despre o Românie – insulă a tuturor posibilităţilor, este tradus în cuvinte germane, olandeze, hispnice, având în plan să se povestească pe limba lor atât italienilor cât şi francezilor. Romanul vorbeşte despre magnetismul locului, condimentat puternic de puseuri melancolice. Gândurile priponite pe aceste meleaguri mustind a tradiţii şi vorbe de duh, îl determină pe  “elveţianul” Teodor Moldovan,  să revină în ţară. La vârsta de 19 ani izbutise să fugă din lumea condensată a socialismului alături de părinţii lui, la pas, cu picioarele sterpezite şi cu o avuţie îndesată în trei rucsace întărite tacticos de o mamă pricepută în croitorie. De această dată, sub egida democraţiei post-decembriste, domnul Moldovan revine în ţară în compania unui Audi, cu un portofel doldora de carduri bancare asortate unui costum din stofă englezească pe măsură. Fundamentul pe care este ridicată iniţiativa protagonistului este revederea tinereţii, mai exact a lui Mihai povestitorul, bărbatul care în schimbul unei sticle de tărie divulga istorisiri neauzite, şi a iubitei sale Valeria. Avântul şi nerăbdarea acestei reîntâlniri cu trecutul este...

Vicente Blasco Ibanez – Printre portocali

De Marius Ghilezan Rafael Brull, celebrul personaj al lui Vicente Blasco Ibanez, din cartea Printre portocali are cel puțin o clonă în Parlamentul României de azi. Provine dintr-o zonă al răspărului de vegetație, de pe malul unui râu celebru, pe malurile căruia oamenii de rând își divinizează stăpânii, ajunge de tânăr deputat în Parlamentul spaniol post-revoluționar. Orator de mare succes la public, ca orice om împlinit material și spiritual suferă din dragoste. O iubește ca un nebun pe Leonora, o boemă incurabilă. Familia nu acceptă să-și unească destinul cu o pțipoancă, vorbă celebră în România anilor 1900, când Ibanez a scris celebra carte.  Într-una din zile chiar a fugit din ținutul său la Valencia cu aleasa inimii. Acolo, este descoperit de protectorul său, umbra de pe pământ a tatălui său. Este șantajat că mama va muri de inimă rea. Hotărăște să se întoarcă, cu strângere de inimă. Se căsătorește cu aleasa mamei, o femeie săracă intelectual, dar aparținând unei familii bogate, care îi dăruiește trei copiii. Rămâne tot nefericit. Cariera lui politică ia însă o turnură deosebită. Devine un orator apreciat. ”Ardoarea sa de poet rătăcit în politică răbufnea când și când, asemenea acelor vulcani care, acoperiți de zăpadă, reapar prin bubuit îndeptărtat. Știuse însă să-și pună de acord viața cu datoria, și fără să creadă în Dumnezeu, fără a se bizui pe altceva decât pe filosofie, forța virtuții sale era atât de mare încât îi dezarma până și pe cei mai înverșunați dușmani. ” La un discurs de peste o oră îi străfulgeră din sală privirea unei doamne de sub o pălărie superbă. Preț de câteva clipe se gândește la grădina de portocali, unde s-a iubit pătimaș cu cea care i-a rămas în suflet. Parcă semăna cu Leonora. La ieșire, acea femeie urca într-o trăsură de gală. L-a chemat prietenește să se apropie, chiar să și urce alături de...

Andrei Ruse – Zaraza

Miraculos. Fără exagerare, acesta este atributul romanului “Zaraza.” Câtă lume mai ştia până la apariţia acestui volum memorialistic de viaţa dizeurului Cristian Vasile, autorul celebrei melodii, cântată şi azi?

Gabriel Garcia Marquez – Toamna patriarhului

Premiul Nobel pentru Literatură, 1982 De Alexandru Cristian „pentru romanele și povestirile sale în care fantasticul și realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viața și conflictele unui continent”. O lume tristă, un regat al tristeţii, o lume în care binele este uitat şi unde visul este atât de prezent ca şi mizeria. Un dictator este o fiinţă care îşi uită sufletul şi locul în viaţă. Lumea nu trebuie condusă, după vise şi în splendidă izolare, pentru a o conduce trebuie să trăieşti în mijlocul ei, izolarea înseamnă pierderea contactului cu realitatea şi autozeificarea unui conducător fără judecată. O democraţie înseamnă discurs public şi relaţii interpersonale, o dictatură tăcere şi ascundere. Aceaste este atmosfera romanului Toamna Patriarhului(El otoňo del patriarca), un roman despre adevăr şi trădare. Romanul începe cu imaginea palatului prezidenţial în ruine şi cu trupul fără viaţă al dictatorului, un film derulat în sens invers. Simţindu-se mereu în primejdie dictatorul are o dublură oficială, este înconjurat de un câine, se închide cu trei zăvoare şi trei lacăte în cameră. Destinul său a fost influenţat  de fineţea mâinii lui, fără să aibă liniile sorţii el a fost predestinat să fie un rege. Pentru a putea conduce singur şi absolut îşi va lichida toţi colaboratorii, în afară de Saturno Santos un general indian îmbrăcat în poncho şi care umblă desculţ, îngerul păzitor al bătrânului dictator.Cu o vârstă neidentificată dar destul de mare între 107 şi 232 de ani, dictatorul este condus de pasiuni erotice nefireşti, degradarea sa putem să o comparăm cu limita de jos a degenerării umane, de la proxenetism la pedofilie. Desfrâul este o caracteristică proprie  conducătorilor puternici şi fără limite, aceştia în cele din urmă ajung zei peste o ţară sfărâmată sub greutatea mâinii lor plină de cruzime. Marele Cezar la triumfuri sau alte celebrări, avea un preot care îi şoptea la ureche să...