BOOKiseala – Magazin de cărţi 10 Septembrie 2010

Premiul Nobel pentru Literatură, 2008

„Autor al inovaţiilor, al aventurii poetice şi al extazului senzual, explorator al umanităţii aflate deasupra şi dedesubtul civilizaţiei dominante”

Al Doilea Război Mondial. Un băieţel îşi creează propria sa lume, Urania, o ţară de vis, a ordinii şi a frumuseţii. Peste ani, aflat în misiune în inima Mexicului, descoperă, cu ajutorul ghidului său Raphael, ruinele unui ţinut întemeiat în secolul al XIX-lea de către o comunitate creştină, pe care încearcă să-l transforme într-o cetate ideală, stăpânită de poporul-curcubeu: Campos este Urania, lumea visată de el în copilărie. Mahalaua Roşie, Lili din lagună, colegiul Emporio, dragostea pentru Dahlia, înţelepciunea Consilierului, grădina, limba elmen, dar şi cruzimile realităţii.

Eşecul e inevitabil: totul a fost distrus, iar oamenii “au plecat, ca un stol de fluturi”.

De acelaşi autor

Cartea fugarilor

Sku: URANIA56SN-WQW

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1993

“a cărui romane sunt caracterizate de o forţă vizionară şi un import poetic, dând vieţii aspecte esenţiale ale realităţii americane “

Viziune îndrăzneaţă despre natura iubirii, orchestrată de o povestitoare fără egal, Iubire este un roman captivant, cu numeroase personaje şi întâmplări dramatice. Plin de senzualitate, nostalgic, memorabil, Iubire oglindeşte numeroasele feţe ale iubirii, dincolo de pasiune şi de dorinţă, pentru ca în final să revină, circular, la acea atotputernică şi de neuitat primă dragoste care ne însemnează pentru totdeauna.

May, Christine, Heed, Juniora, Vida – chiar şi I. -, femei cu o obsesie comună: Bill Cosey. Acesta e mai mult decât proprietarul Hotelului şi Complexului Cosey, întrupând pentru fiecare dintre ele idealul de tată, soţ, amant, apărător şi prieten, chiar şi la mult timp după dispariţia sa. La rândul său, Cosey este tributar unui trecut tulbure şi subjugat de o femeie fermecătoare, dar de moravuri uşoare, Celesta.

„Cu această carte, Morisson îşi atinge culmea măiestriei. E un roman care se cere citit cel puţin de două ori, pentru că este atât de încântător şi de complex, încât te transportă într-o lume delicată care se lasă descoperită încet-încet… Pur şi simplu îţi taie respiraţia.”
The Daily Mail

„Iubire este o carte desăvârşită. Cu o abilitate extraordinară, autoarea conferă mister şi suspans unei împletiri de fire narative, folosindu-şi din plin potenţialul creator.”
Financial Times

De acelaşi autor

Cântecul lui Solomon

Sku: IUBIRE793MQ12AQ

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 2007
“femeiii care prin scepticism, foc şi putere vizionară a povestit despre o civilizaţie divizată supusă controlului “
Memoriile unei supravieţuitoare este o distopie cu tentă ştiin­ţifico‑fantastică. Cândva în viitor, viaţa urbană s‑a destrămat, comunicaţiile s‑au prăbuşit, iar rezervele de hrană se micşorează rapid, în timp ce hoarde de oameni migrează spre zonele rurale şi bande de tineri cutreiera străzile. Totul este povestit din perspectiva unei femei între două vârste, care primeşte pe neaşteptate, într‑o dimineaţă, vizita unui străin însoţit de o adolescentă pe care, fără nici o explicaţie, i‑o lasă în grijă. Din acel moment, viaţa naratoarei va oscila între realitatea lumii care se năruie şi o realitate personală, tainică.

De acelaşi autor

Povestiri africane

Sku: DSIISMSIJSS

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009

„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“

Leagănul respiraţiei a avut o altă destinaţie. Scrierea Hertei Müller nu era programată să fie prima carte a unui laureat Nobel, nici să fie în ton cu opera care a consacrat-o. Trebuia să fie un volum de mărturii, dar moartea prematură ai eroului Oskar Pastior, poetul supravieţuitor al lagărului sovietic, a făcut ca ea să nu mai fie semnată în doi.  A fost predată editurii germane înainte de a primi Premiul Nobel. “În 2001, am început să-mi notez discuţiile mele cu foşti deportaţi din satul meu”, aminteşte unui reporter german.”Ştiam că Oskar Pastior fusese şi el deportat, şi i-am spus c-aş dori să scriu despre asta. A vrut să mă ajute cu amintirile lui. Ne-am întâlnit regulat, el povestea şi eu notam. Curând însă a apărut şi dorinţa să scriem împreună cartea.“ În 2004, ea şi cu Oskar Pastior, împreună cu Ernest Wichner, au plecat într-o călătorie documentară în Ucraina, în locurile unde existaseră cîndva lagărele staliniste.

Într-un alt interviu, Herta Müller vorbeşţe despre „fericirea tristă“ a lui Pastior la revederea lagărului unde muncise şi flămânzise timp de patru ani, mereu la limita dintre  viaţă şi moarte. „Pentru călătorie îşi cumpărase o salopetă. De ce oare? Doar nu trebuie să mai munceşti acolo – i-am spus, şi-am râs amândoi. Acolo, în lagăr, s-a purtat ca unul întors acasă. Lagărul era tinereţea lui.“ În 2006, Oskar Pastior a murit. „După moartea sa, am fost ca paralizată… Abia după un an m-am decis cu greu să mă despart de «noi» şi să scriu singură un roman. Dar n-aş fi putut-o face fără detaliile lui Oskar Pastior din viaţa cotidiană de lagăr.“

Dacă în trecut Herta Müller a prelucrat experienţe personale şi elemente ale propriei biografii, de data aceasta ea se ocupă de represiunea colectivă la care au fost supuşi germanii din România. Cartea nu are fir epic. Este o culegere de meditaţii, grupate în peste 60 de capitole. Personajul central al romanului este Leopold Auberg, un bărbat tânăr, de 17 ani, etnic german şi homosexual şi s-a născut la Sibiu.

Deşi personajul principal al romanului, seamănă cu Oskar Pastior, autoarea afirmă că ar fi vorba despre o figură literară fictivă.

„Vreau să subliniez din nou: Personajul, care vorbeşte la persoana întâi, nu este Oskar Pastior. Eu nu pot fi Oskar Pastior, aşa că după moartea lui Oskar Pastior trebuia să mă decid. Acum nu pot proceda aşa, de parcă eu aş fi Oskar Pastior. Acest demers n-ar fi corect”.

Pe bună dreptate s-ar putea spune că romanul Hertei Müller este un dublu epitaf. Un epitaf pentru un prieten apropiat, Oskar Pastior, şi un epitaf pentru cei care au trecut prin lagăre, care au suferit pe nedrept şi care niciodată nu s-au mai întors din Gulag.

De acelaşi autor

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

Fragmente:

(traducător: Alexandru Al. Şahighian, redactor: Corina Bernic)

“După ce-am isprăvit cu crăpelniţa de la cantină, împingem la perete mesele de lemn şi băncile lungi. Când şi când ni se permite să dansăm aici sâmbăta până-n noapte la douăsprezece fără un sfert. După care punem totul la loc. La douăsprezece fix din difuzorul curţii răsună imnul rusesc, moment când fiecare trebuie să fie iar la el în baracă. Sâmbăta rachiul din sfeclă de zahăr îi binedispune pe soldaţii de pază, şi degetul apasă iute pe trăgaciul armei. Dacă duminica dimineaţa se-ntâmplă ca vreunul să zacă mort în curte, asta se cheamă: încercare de evadare. Faptul că a trebuit să fugă prin curte, în chiloţi, la latrină, fiindcă maţele subţiate nu mai digeră supa de varză – asta nu-i o scuză.

Cu toate astea îi mai ardem câte-un tango sâmbăta la cantină. Când dansezi, trăieşti pe poante – ca Madona lunii noi de la Café Martini – în lumea din care provii. Într-o sală de bal cu ghirlande şi lampioane, cu rochii de seară, broşe, cravate, batiste la rever, butoni de manşetă. Maică-mea, cu două bucle spiralate pe obraji şi cocul ca un coşuleţ de răchită, dansează în sandale maro-deschis cu tocuri înalte şi-n jurul călcâielor cureluşe subţiri ca nişte coji de pară. Poartă o rochie verde din mătase satinată şi chiar pe inimă o broşă cu patru smaralde, trifoiul cu patru foi. Iar taică-meu – costumul cenuşiu ca nisipul cu batistă albă la rever şi garoafă albă la butonieră.

Eu însă dansez ca un condamnat la muncă forţată şi am păduchi în pufoaică, şi obiele-mpuţite în galoşi, şi mă ameţeşte amintirea sălii de bal de-acasă, şi golul din stomac. Dansez cu una din cele două Zirri, cu Zirri Kaunz care are perişori mătăsoşi pe mâini. Pe cealaltă Zirri, cea cu negul de mărimea unei măsline sub degetul inelar, o cheamă Zirri Wandschneider. În timp ce dansăm, Zirri Kaunz mă asigură că este din Kastenholz, şi nu ca ailaltă, din Wurmloch[1]. Şi că mama ei a crescut la Agnita, iar tata la Wolkendor. Că înainte de a veni ea pe lume, părinţii s-au mutat la Kastenholz fiindcă tatăl ei cumpărase acolo o vie mare.

– Mai există şi un sat care se cheamă Liebling, şi un oraş care se cheamă Großscham[4] – zic eu –, dar nu în Ardeal, ci în Banat.

– Habar n-am de Banat, spune Zirri, e-o chestiune la care nu mă pricep, spune Zirri.

– Nici eu, spun eu şi mă-nvârtesc în jurul lui Zirri în pufoaica mea transpirată, iar pufoaica ei transpirată se-nvârteşte în jurul meu. Cantina întreagă se-nvârteşte. Nu-i nimic de înţeles când totul se-nvârteşte. Nici casele de lemn din spatele lagărului nu-s de înţeles, spun eu, li se zice „case finlandeze“, dar în ele locuiesc ucraineni ruşi.

După pauză urmează tangoul. Dansez cu cealaltă Zirri. Cântăreaţa noastră, Loni Mich, stă cu jumătate de pas înaintea muzicanţilor. Când cântă La Paloma, mai face-o juma’ de pas înainte, fiindcă vrea întregul cântec numai pentru ea. Braţele şi picioarele şi le ţine ţeapăn, rostogoleşte ochii, îşi leagănă capul. Începutul de guşă îi tremură, glasul i se aspreşte ca bulboana unei ape adânci:

Şi iute vasul se duce la fund

Mai târziu ori mai curând

Ceasul la toţi ne-o sosi

Hai corăbieri pânzele-n vânt

Toate odat’ or sfârşi

Marea cândva ne-o-nghiţi

Şi-adâncul se ştie nicicând

Nu l-a-ntors pe vreunul din noi

În cazul Palomei dansate plisat toată lumea se cuvine să tacă. Rămâi fără grai şi te gândeşti la ceea ce n-ai încotro, chiar de nu vrei. Şi fiecare-şi cară dorul de casă ca pe-o ladă grea. Zirri îşi târăşte picioarele, eu îmi proptesc mâna-n şalele ei până ce reintră în ritm. În urmă cu câteva clipe şi-a întors capul ca să nu-i văd faţa. Spinarea îi tremură, o simt cum plânge. Târşâitul picioarelor e îndeajuns de tare, nu-i spun nimic. Ce-aş putea să-i spun în afară de să nu mai plângă.

Fiindcă fără degetele de la picioare n-ai cum dansa, Trudi Pelikan şade în margine pe-o bancă şi eu m-aşez lângă ea. Degetele de la picioare i-au degerat din prima iarnă. Vara i-au fost strivite sub căruţa cu var. Toamna i le-au amputat fiindcă sub bandaje se strecuraseră viermi. De-atunci Trudi Pelikan merge-n călcâi, şi-aduce umerii în faţă şi se-apleacă pe spate. Asta face ca spinarea să-i fie rotundă şi braţele ţepene ca nişte cozi de lopată. Pentru că n-o puteau folosi nici pe şantier, nici într-o fabrică ori ca ajutor la garaj, a lucrat din cea de-a doua iarnă ca îngrijitoare în baraca bolnavilor.

Vorbim despre baraca bolnavilor – că nu-i decât o şandrama unde oamenii crapă. Trudi Pelikan zice:

– N-avem nimic care s-ajute la ceva, doar ihtiol pe care-l ungem pe piele. Felcera-i rusoaică şi e de părere că nemţii mor în valuri. Valul de iarnă e cel mai mare. Cel de vară cu epidemiile e-al doilea ca mărime. Toamna se coace tutunul după care urmează valul de toamnă. Ăia se otrăvesc cu decoct de tabac, că-i mai ieftin ca rachiul de huilă. Şi să-ţi tai venele cu cioburi de sticlă e absolut pe gratis, cum e şi să-ţi retezi mâna sau piciorul. Şi tot pe gratis, dar mai anevoios – mai zice Trudi Pelikan – e să te dai cu cu capul de zidul de cărămidă până cazi lat.

Pe cei mai mulţi nu-i cunoşteai decât din vedere, de la strigarea apelului sau de la cantină. Ştiam deja că mulţi nici nu mai erau. Dar dacă nu-i văzusem cu ochii mei prăbuşindu-se la pământ, nu-i socoteam morţi. Mă feream să-ntreb unde-s ăia acum. Când dispui de-atâta material didactic despre alţii care ies din horă mai rapid ca tine, frica ajunge să fie mare. Şi cu timpul – covârşitoare, seamănă deci ca două picături de apă cu indiferenţa. Cum altfel ai putea fi sprinten când îl descoperi primul pe mort. Trebuie să-l despoi iute cât încă mai e elastic şi mai înainte ca un altul să-i ia hainele. Trebuie să-i iei din pernă pâinea economisită mai înainte s-apară un altul. Scuturatul morţilor e felul nostru de a-i jeli. Când în baracă soseşte targa, conducerea lagărului nu trebuie să se mai aleagă cu nimic altceva în afara cadavrului.

Când mortul nu-i un cunoscut personal, nu vezi în treaba asta decât câştigul. Să-i scuturi pe morţi nu-i ceva rău, în cazul opus cadavrul ar proceda cu tine la fel şi tu i-ai permite-o. Lagărul e-un univers practic. Nu-ţi dă mâna să te sfieşti şi să te-nfiori. Acţionezi cu o indiferenţă stabilă, poate cu-o satisfacţie descurajată. N-are nimic de-a face cu bucuria răutăcioasă. Eu aşa cred: cu cât sfiala de morţi devine mai mică, cu-atât mai mult te-agăţi de viaţă. Şi cu-atât eşti mai dornic de orice amăgire. Cauţi să te convingi că cei ce lipsesc au ajuns doar într-un alt lagăr. Ceea ce ştii, nu-i valabil – tu crezi opusul. Ca şi tribunalul pâinii, scuturatul morţilor nu cunoaşte decât prezentul, dar nu acţionează cu violenţă. Totul se desfăşoară obiectiv şi paşnic.

Acasă-n curte creşte-un tei,

La umbra lui ades am stat,

De-o fi să mă întorc cândva

N-am să mai plec de-aici vreodat’

Asta o cântă Loni Mich, cântăreaţa noastră, cu fruntea îmbrobonită de sudoare. Iar Lommer-cu-ţitera îşi ţine instrumentul pe genunchi, şi la degetul mare are inelul său metalic. După fiecare vers al cântecului ciupeşte din corzi un ecou mângâietor şi cântă şi el. Iar Kowatsch Anton împinge de câteva ori toba lui mai în faţă, până ce reuşeşte să se chiorască la figura lui Loni printre beţigaşele tobei. Perechile-şi croiesc drum prin cântec şi se mai poticnesc ţupăind ca păsările la aterizare, când bate-un vânt tăios. Trudi Pelikan spune că oricum nu mai suntem în stare să mergem, ci doar să dansăm – suntem o vată groasă cu apă legănată şi oase ce clămpănesc mai stins ca bătăile de tobă. Îşi motivează argumentaţia enumerându-mi secretele ei latineşti din baraca bolnavilor.

Poliartrită, miocardită, dermatită, hepatită. Encefalită. Pelagră. Distrofie cu botu-n dungă, numită ţeastă-de-macac. Distrofie cu mâna-nţepenită rece, numită gheară-de-cocoş. Demenţă. Tetanos. Tifos. Eczeme. Sciatică. Tuberculoză. Apoi urmează dizenteria cu sânge roş-deschis în scaun, furuncule, abcese, atrofie musculară, piele uscată cu râie, parodontoză cu căderea dinţilor, carii dentare. Trudi Pelikan nu aminteşte de degerături. Nici de degerăturile feţei cu pielea cărămizie şi cu pete colţuroase, albe, care la prima încălzire de primăvară devin maro-închis aşa cum încă de pe acum ele colorează feţele celor ce dansează. Şi pentru că nu zic şi nu-ntreb nimic, Trudi mă ciupeşte tare de braţ şi spune:

– Leo, vorbesc serios, să nu mori iarna.

Şi toboşarul cântă cu Loni la două voci:

Nu mai visa marinare

Nu te gândi la acas’ [8]

În timp ce ăia doi cântă, Trudi îmi spune că iarna morţii sunt stivuiţi în curtea din spate şi-acoperiţi cu lopeţi de zăpadă, rămânând aşa câteva nopţi până ce-au îngheţat bocnă. Că groparii sunt nişte puturoşi memernici, că taie cadavrele în bucăţi pentru a nu trebui să sape o groapă, ci doar o gaură.

Am ascultat-o pe Trudi Pelikan cu atenţie şi simt în mine câte ceva din secretele ei latineşti. Muzica mai dezmorţeşte Moartea care se ia de braţ cu ceilalţi, legănându-se ritmic.

Mă refugiez din muzică în baraca mea. Pe ambele turnuri de pază din partea străzii, santinelele, subţiri şi-ncremenite, stau de parc-ar fi coborât din lună. Din proiectoarele de urmărire curge lapte, din camera de gardă de la intrarea în lagăr zboară râsete în curte, acolo se bea iar rachiu din sfeclă de zahăr. Şi pe corsoul lagărului stă un câine de pază. Ochii-i sunt de jăratec verde, între labe ţine un os. Cred că-i un os de găină. Îl invidiez. O simte şi mârâie. Trebuie să fac ceva ca să nu sară la mine, şi-i spun: Vania.

Precis că nu-l cheamă aşa, dar se uită la mine ca şi cum mi-ar putea spune şi el pe nume, numai să vrea. Trebuie s-o şterg înainte ca el s-o facă, măresc pasul şi-mi întorc de câteva ori capul înapoi spre el, ca nu cumva să se ia după mine. Ajuns la uşa barăcii văd că încă nu s-a aplecat după os. Tot se mai uită în urma mea, sau în urma vocii mele şi-n urma lui Vania. Şi pe un câine de pază memoria îl mai lasă şi-i revine. Şi foamea nu-l lasă şi revine. Şi singurătatea e ca el. Poate că singurătatea rusească se cheamă Vania.

Mă vâr în rama mea de pat aşa îmbrăcat cum sunt. Ca totdeauna deasupra măsuţei de lemn arde becul de serviciu. Ca totdeauna când nu pot adormi îmi pironesc privirea pe burlanul de sobă cu boţituri negre la genunchi şi pe cele două conuri de brad metalice ale ceasului cu cuc. Apoi însă mă revăd copil.

Stau acasă în uşa de la verandă, am părul negru buclat şi nu ajung nici măcar până la clanţa uşii. Ţin în braţe un animal de pluş – un căţel maro. Îl cheamă Mopi. Pe culoarul din lemn vin părinţii mei întorşi din oraş. Mama şi-a înfăşurat în jurul mâinii lanţul de la gentuţa roşie de lac, pentru ca să nu zornăie prea tare când urcă scara. Tata ţine în mână pălăria albă de pai. Se duce în cameră. Mama se opreşte, îmi îndreaptă părul din frunte şi-mi ia căţelul pe care-l strâng în braţe. Îl pune pe masa din verandă, lanţul de la gentuţa de lac zornăie şi eu spun:

– Dă-mi-l pe Mopi, ca să nu fiu singur. – Râde:

– Doar mă ai pe mine. – Spun:

– Tu poate mori, dar Mopi, nu.

Prin sforăitul uşor al amărâţilor care nu mai au forţa să meargă la dans mi-aud glasul de copil. E-atât de catifelat că mă trec fiori. Un căţel de cocolit şi culcuşit la piept– ce mai cuvinte pentru un căţel de pluş umplut cu rumeguş. Şi-aici, în lagăr, tot timpul doar: Culcat! – căci te supui şi taci de frică. Iar pe ruseşte la „a mânca“ îi zice cuşat. Numai asta nu vreau acum, să mă gândesc la mâncare. Mă scufund în somn şi visez.

Am străbătut cerul călare pe-un porc alb până acasă. De sus din aer ţinutul se desluşeşte clar, contururile sunt în bună regulă, ba chiar îngrădite. Dar prin tot ţinutul sunt valize ale nimănui, şi printre ele păşunează oi ale nimănui. De gâtul lor atârnă conuri de brad, care sună însă ca nişte clopoţei. Eu zic:

Iată ori un staul mare cu valize, ori o gară mare cu oi. Păi, aici nu mai locuieşte nimeni, încotro s-o apuc?

Îngerul foamei se uită din ceruri la mine şi-mi zice:

Ia-o călare îndărăt.

Eu zic: Păi atunci o să mor.

Dacă mori, voi face totul portocaliu, şi n-o să te doară – zice el.

Şi-o iau călare îndărăt, iar el se ţine de cuvânt. În timp ce mor, cerul de deasupra turnurilor de pază e portocaliu, şi nu mă doare.

Apoi mă trezesc şi-mi şterg cu perna colţurile gurii. E locul pe care noaptea-l iubesc ploşniţele.”

Sku: LFJKDFIV

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1905

“pentru meritele sale excepţionale ca scriitor epic“

Prin foc şi sabie, romanul de proporţii al lui Henryk Sienkiewicz, a apărut în 1884 şi face parte din aşa-numita Trilogie, alături de romanele Potopul şi Pan Wolodvjowski. La mai mult de un secol şi jumătate de la apariţie, este una dintre cărţile-cult din Polonia şi, ca aproape orice roman clasic, şi-a păstrat puterea de seducţie de-a lungul anilor. Autorul a ales formula romanului istoric, ambiţionându-se să înfăţişeze, în peste 1.000 de pagini, o imagine cuprinzătoare a regatului Poloniei, frământat de lupte şi conflicte, într-o tulburată epocă postrenascentistă.

În secolul al XVII-lea, la graniţa dintre Polonia şi Ucraina, în timpul unei revoluţii pentru eliberarea Ucrainei, Jan Skrzetuski se îndrăgosteşte de Helena Kurcewicz, o femeie foarte frumoasă, care lasă o impresie puternică fiecărui bărbat pe care îl întâlneşte. Frumuseţea ei este dublată de un intens simţ al onoarei, ea fiind capabilă chiar să se sinucidă, doar pentru a evita căderea în dizgraţie.

Prin foc şi sabie spune povestea răzmeriţei care a izbucnit în 1640 în regatul Poloniei. Răscoala condusă de Bogdan Hmielniţki, Tuhai-bei şi Bohun urmăreşte eliberarea Ucrainei.

De cealaltă parte, oastea poloneză, în frunte cu prinţul Wisniowiecki, încearcă să înăbuşe răzmeriţa şi să poarte tratative cu răsculaţii. Iar lupta se soldează cu întemeierea statului Ucraina, cu preţul multor vieţi omeneşti, în vreme ce polonezii le cad prizonieri răsculaţilor, care îi vând ca sclavi. Scenele de bătălie se numără printre secvenţele cele mai spectaculoase din roman, autorul exploatând din plin tehnica detaliului. Sienkiewicz şi-a îndeplinit misiunea de a scrie un roman patriotic, cu o dimensiune mobilizatoare, în care să înfăţişeze formarea identităţii naţionale a Poloniei.

De acelaşi autor

Prin foc şi sabie

Sku: DUDFOC-547F

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1962

“pentru scrierile sale realiste şi imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observaţie socială ascuţită”

La răsărit de Eden este un roman inegalabil despre dragoste şi ură, inocenţă şi depravare, lupta omului pentru supravieţuire şi impulsul lui de autodistrugere şi, mai cu seamă, despre liberul-arbitru. Inspirându-se din “Geneză”, Steinbeck reia în cheie modernă mitul lui Cain şi Abel şi îl transpune în Valea Salinas din California.

Povestea urmăreşte conflictele dintre două generaţii de fraţi, începând cu Adam şi Charles Trask. Moştenitori ai unei averi considerabile, cei doi încearcă să-şi găsească propriul drum: mezinul Charles, iute la mânie şi aprig până la violenţă, îşi clădeşte viaţa în jurul banilor pentru care munceşte fără odihnă; spre deosebire de el, idealistul şi naivul Adam se lasă purtat de vise şi, cu toată opoziţia fratelui său, se căsătoreşte cu Cathy Ames, o fostă prostituată, cu un trecut pătat de sânge. Femeia, frumoasă, dar malefică, ajunge să îşi petreacă noaptea nunţii în patul lui Charles, care o dispreţuieşte cu atât mai mult cu cât îi cunoaşte secretele. La scurtă vreme după ce dă naştere gemenilor Aron şi Caleb (cea de-a doua pereche de fraţi predestinaţi parcă să retrăiască povestea lui Cain şi Abel), Cathy îl împuşcă pe Adam în umăr şi se întoarce la vechea sa profesie. Bărbatul cade într-o depresie adâncă şi ajunge să facă gesturi necugetate, de urmările cărora numai un uriaş efort de voinţă îl poate salva.

De acelaşi autor

Jurnal rusesc

Sku: DHDNEDEN78GF

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1946

“pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală şi putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice şi înalte calităţi ale stilului“

Scrise si publicate la interval de mai multi ani – 1910, 1914 respectiv 1920 – cele trei proze reunite in acest volum au un element comun: desi in moduri diferite, ele abordeaza problematica artistului. Gertrud este povestea a doi prieteni muzicieni, complet deosebiti prin fire si destin, uniti si despartiti prin dragostea lor pentru aceleasi femei; Rosshalde, povestea unei casnicii de artist sortita destramarii; in timp ce ultima vara a lui Klingsor evoca ultimele luni din existenta unui pictor a carui sete de viata si intensitate a creatiei ne trimit cu gindul la destinul lui Vincent Van Gogh.

De acelaşi autor

Cele mai frumoase povestiri

Sku: ASGT5NC

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1907

Atras de omul simplu, cu personalitatea nealterată de ispitele lumii civilizate, Rudyard Kipling a susţinut pe tot parcursul vieţii ‘misiunea civilizatoare’ a Angliei în lumea haotică a Indiei. Petrecând primii ani ai copilăriei în India, acea lume fabuloasă, cu o natură luxuriantă, imaginaţia i-a fost în permanenţă aprinsă de tradiţiile şi poveştile localnicilor.

Volumul “Cărţile Junglei” reuneşte Prima şi a Doua Carte a Junglei, care evocă într-o manieră alertă, aproape cinematografică, viaţa unui băiat crescut de lupi. Având ca prieteni fiarele sălbatice ale junglei indiene, în alte situaţii înfricoşătoare, Mowgli este nevoit să poarte o luptă pe care nu şi-o doreşte, împotriva tigrului Shere Khan. Revenit printre oameni, va fi pus în faţa altei dileme: se va adapta el oare la viaţa socială a celor care îl cred fiul demult dispărut? Citiţi această poveste emoţionantă în traducerea lui Mihnea Gheorghiu şi descoperiţi deliciile literaturii de aventuri pentru toate vârstele!

De acelaşi autor

Căpitanii curajoşi

Sku: Q99IN5546DFNB3

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1947

„pentru scrierile sale pline de înţelegere şi semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele şi condiţia omului au fost înfăţişate cu o cutezătoare dragoste de adevăr şi o subtilă intuiţie psihologică”

Jurnalul lui Andre Gide, prima traducere românească integrală, a fost efectuată după ediţia în două volume, din 1996, respectiv 1997, de la Gallimard, din colecţia „Bibliotheque de la Pleiade”, figurând cu numărul 54, ediţie la care au lucrat mulţi ani gideologii Eric Marty şi Martine Sagaert. În timp ce prima ediţie a jurnalului (1946) acoperea numai perioada 1939-1942, iar a doua ediţie – perioada 1889-1939 (primul volum) şi 1939-1949 (al doilea volum), ultima ediţie acoperă întregul traseu diaristic al scriitorului parizian, 1890-1925 (primul volum) şi 1926-1950 (volumul al doilea).

De acelaşi autor

Amintiri la Curtea cu Juri

Sku: QSDUNXYVZYWD

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1949

“pentru viguroasa şi unica sa contribuţie artistică la romanul american modern“

Dintre cele trei romane dedicate clanului Snopes, Cătunul ilustrează cel mai bine denunţarea pe care Faulkner o face “snopesism-ului” – şi, de asemenea, modul în care el ştie să exploateze comicul. Suprema lui creaţie umoristică este plasată în Cotul Franţuzului, o comunitate din ţinutul Yoknapatawpha cel populat de albi, lipsit atât de reprezentanţii aristocraţiei cât şi de negri.

De acelaşi autor

Casa cu coloane

Sku: FAU004R

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 1946

“pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală şi putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice şi înalte calităţi ale stilului“

Incapabil să savureze bucuriile mărunte ale vieţii, din ce în ce mai solitar şi mai izolat de lume, Harry Haller începe să semene tot mai mult cu un “lup de stepă”. Singura soluţie pe care o întrevede este sinuciderea, însă teama de moarte îl împiedică să meargă până la capăt. Întâlnirea cu Hermine, omologul său feminin, reprezintă o adevărată iniţiere, o tulburătoare căutare a echilibrului fragil dintre corp şi spirit, fără de care fiinţa umană nu poate atinge perfecţiunea. ”Să mai spun oare că Lupul de stepă este o operă care, în privinţa îndrăznelii experimentale, nu e cu nimic mai prejos decât Ulise sau Falsificatorii de bani? După mult timp, Lupul de stepă m-a învăţat din nou ce înseamnă a citi.” Thomas Mann

De acelaşi autor

Siddhartha

Sku: HES011R

Zona livrare A