Am cunoscut-o pe Ana Argenti într-un spital. Era bolnavă de cancer. În dimineaţa de dinaintea operaţiei, a intrat în rezerva mea şi, fără să spună nimic, mi-a întins un rucsac. Mi-a zâmbit stins. Într-un târziu, a spus, în şoaptă: — Aladin e în curtea spitalului, Volkswagen-ul, în parcare, iar tablourile lui Vaida-Murgescu, în Gara de Nord, la bagaje. Mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre uşî. În prag, s-a oprit şi, peste umăr, a adăugat: — N-ar fi rău să scrii nişte piese de teatru după scrierile mele. Şi a dispărut. Peste încă o zi aveam să fac eu însumi o operaţie, astfel că am fost ţintuit la pat mai bine de două săptămâni. Când mi-am revenit, m-am interesat de Ana, dar nimeni n-a putut să-mi dea nici cea mai vagă informaţie. Nimănui nu-i era cunoscut acel nume. Nici descrierea ei n-a fost de natură să facă pe cineva s-o recunoască. Fusese, într-adevăr, bolnavă? Până în acest moment i-am pierdut cu desăvârşire urma. În rucsac, pe lângă lucrurile lăsate ei de Anton Vaida-Murgescu, se mai aflau chitanţa de la gară şi manuscrisele a trei cărţi: Dragostea, celalalt nume al crimei, Simfonia ploii şi Gemenii, precum şi o scrisoare în care îşi exprimă dorinţa ca eu să public respectivele cărţi. După ieşirea mea din spital, am recuperat tablourile, calul şi maşina lui Anton Vaida-Murgescu, eroul Anei Argenti, am pregătit cărţile pentru tipar şi, aproape împotriva voinţei mele, am scris cele trei piese de teatru. (Şerban...
