„Omul lui Aristotel are parte de câteva imprecizii fructuoase. Mai întâi, limba şi gândirea lui spun cum este lumea. Ele spun că este mereu variabilă, dar numai sub forma unor compuşi din forme şi materii. De aceea, limita de rostire şi cunoaştere a omului este compusul, sub forma propoziţiilor sau a conceptelor. Pentru că toţi compuşii lui sunt supuşi devenirii, limba şi gândirea pot descrie această devenire. El spune despre fiecare lucru că este „ceva ce era pentru a fi”, adică o forţă de a da la iveală ceva în care ea însăşi apare. Variaţia acestei deveniri are loc, în lumea pe care o cunoaşte omul, după zece moduri principale, iar limba şi gândirea noastră numesc zece mari predicate, care corespund acestor variaţii. Folosirea lor atestă, de fapt, o mare imprecizie: avem nevoie de ele pentru că nu putem numi lucrurile care ne apar înainte dintr-o singură privire, dintr-o străfulgerare a minţii menită să surprindă inima diferită a fiecărui lucru, care ne rămâne până la urmă ascunsă. Această imprecizie este fructuoasă pentru că ne duce la adevăr, dar ea rămâne o imprecizie prin numeroasele aproximaţii pe care le facem pentru a ajunge acolo. Lumea nu rămâne, pentru omul lui Aristotel, nici una, nici multiplă, ci omul este orientat spre surprinderea trecerilor necontenite de la unu la multiplu, printr-o neobosită descoperire a intermediarilor: judecata între colecţia de păreri particulare şi intuiţia universalului, iar între judecăţi, termenul mediu al raţionamentului.“ (Alexander...
