„Starck. Creaţiile lui, eclectice, inovatoare, magnifice, impresionante, înglobează o gamă largă de proiecte, de la cele banale la cele insolite. Ele fascinează şi scandalizează deopotrivă prin aceea că reconsideră normele, încalcă regulile bunului-gust, sunt insolente şi subversive. Exuberant şi înţelept, visător, însă teribil de lucid, hazliu şi cerebral, Philippe Starck cultivă contrariile. De aici şi provine complexitatea lui. Dincolo de imaginea personajului public ancorat în material prin densitatea creaţiilor sale, pe care le produce „aşa cum îşi secretă un melc balele”, se dezvăluie Philippe-omul. Omul care, supunând materia, o şi neagă în acelaşi timp. Gânditor autodidact şi spontan, cu capul în nori şi totodată metodic, este dispus către o reflecţie nemijlocită, ce scoate la iveală un om luminat care îi luminează pe cei din jur, un om cult care îi ajută pe ceilalţi să se cultive, un iubitor al bogăţiei limbii franceze şi al eleganţei gestului, ca şi a verbului. El se înscrie astfel în linia tradiţiilor umaniste, suprarealiste, romantice, amestecându-le şi combinându-le.” Gilles Vanderpooten „Întotdeauna am considerat materia, chiar şi viaţa ca fiind vulgare. Nu sunt un mare iubitor al vieţii. De altfel, îmi e greu să mă integrez, şi chiar să o conştientizez. Trebuie să mă ciupesc ca să încerc să percep experienţele trăite. Să mi se tragă asta din faptul că mă simt instalat în relativitatea einsteiniană? Am avut întotdeauna senzaţia că nu există nimic. E mai mult decât o senzaţie – mă aflu în acea stare în care nu există nimic. În viziunea mea, totul nu este altceva decât o formă de organizare a energiei. Pielea mea, masa de lemn, motocicleta de metal, cauciucul, o oglindă… toate acestea nu sunt altceva deacât nişte structuri atomice. În faţa ochilor mei se găsesc doar nişte nori de pulbere fină care, din când în când, se organizează pentru a căpăta formă sub privirea mea. Am impresia că nimic...
