Artur Balder: “Tolkien a apărut într-un moment special al vieţii mele”

Artur Badler este cunoscut românilor doar prin excelenta traducere de la RAO a cărţii sale  Curdy şi Camera Lorzilor. Scriitorul spaniol a mai publicat: El ultimo Querusco şi Tretralogia de Teotoburgo, iar acum are în pregătire o ficţiune istorică, care va apărea atât în limba sa maternă, cât şi în engleză, despre războiul dintre Charlemagne şi saxoni în secolul Vlll. “Un fel de “În numele trandafirului” în aspectele sale esenţiale”, ne declară autorul. – Cartea Cardy şi Camera Lorzilor, apărută anul trecut la RAO, s-a bucurat de aprecierea cititorilor români. Când ai început să studiezi misterele templierilor? – Prima mea confruntare cu misterele Templierilor, să-i zicem aşa, a fost intermediată de opera Parsifal a lui Riichard Wagner, unde nu au fost astfel de cavaleri, dar ritmul sonor, dramatic, m-a pus în contact virtual cu misterul legat de Sfântul Graal şi de aspectul metafizic legat de existenţa sângelui pe vasele sfinte. Aceste gânduri , apărute pe la 13-14 ani, m-au făcut să investighez  mai târziu documente şi să citesc cărţi despre subiect, mai ales din Evul Mediu. – Ţi-a luat mult timp documentarea? – Un scriitor se documentează o viaţă. Îmi amintesc cum, acum 20 de ani, adolescent fiind, luam notiţe pe cărţi poştale nu numai despre poveşti mitologice. – Este a treia ta carte? – Nu.  Curdy şi Camera Lorzilor a fost a patra. – Poţi să ne descrii procesul de scriere? – A fost dificil să le dau viaţă personajelor după secole de la primele lor aventuri, mai ales că au făcut parte dintr-o carte diferită, The Stone of Monarch (Piatra Monarhului), refuzată ani de zile de Random House. – Cine te-a influenţat? – Tolkien a apărut într-un moment special al vieţii mele. Ai avut şi tu mulţi profesori care te-au învăţat diferite lucruri, dar de o amprentă specială se bucură doar primul. Nu ai simţit asta? Tolkien...

Basarab Nicolescu: „Doar sentimentul comuniunii cu Dumnezeu este individual”

Basarab Nicolescu îşi recâştigă şi în România prestigiul pe care l-a avut la nici 26 de ani când, în plină afirmare, îi apăruse la Editura pentru literatură: Cosmologia „Jocului secund”, o carte de referinţă despre opera lui Ion Barbu.  După experienţa franceză, locul în care şi-a împlinit o carieră de invidiat în fizică, logică, religie şi critică literară, s-a reîntors în ţară. Coordonează la Curtea veche o colecţie de referinţă despre ştiinţă şi religie. – De ce aţi plecat? – Ca să-mi salvez sufletul. – Prin anii 1968, mulţi l-au apreciat pe Ceauşescu pentru că a condamnat invazia sovieticilor în Cehoslovacia. – O anumită deschidere…dar eu eram hotărât mai demult să plec. – Cum aţi plecat? – Cu o bursă a guvernului francez. Alexandru Rosetti a garantat pentru mine. – Cum aţi descrie anii exilului? – Tragedie personală, dar şi fericire. -I-aţi cunoscut pe Eliade, Ionesco, Cioran. Nu e o împlinire? – Desigur. Dar acum regret că nu l-am frecventat mai mult pe Cioran. Credeam pe atunci că trăieşte un alt univers decât al meu. – Ionesco spunea mereu „NU”? – Când am primit odată un premiu, a replicat: „Până acum doar un singur român este membru al Academei franceze. De acum pot fi doi.” – Flatantă replică. – Spre sfârşitul vieţii devenise un mistic. Mă tot interoga despre moarte. De parcă fizica dădea răspunsuri în acest sens. La biserica română din Paris stătea în primul rând cu babele. – I-aţi scris postfaţa la cartea lui Andrei Şerban. Dar el nu suportă să fie încadrat în teorii sau matrici estetice. Cum de s-a aplecat un fizician asupra unei opere greu de încadrat? – Suntem fraţi spirituali. – Sunteţi la vârsta în care mulţi şi-ar scrie autobiografiile. De ce nu o faceţi? – Prefer să vorbesc despre alţii. Astfel, vorbesc implicit şi despre mine. – Ce legătură există între Jakob...

Serghei Dovlatov – Compromisul

Din afară, jurnalismul poate părea o profesie frumoasă, plină de neprevăzut şi aducătoare de celebritate. Însă din culise, ei bine, de aici perspectiva e cu totul alta. În căutarea unei slujbe, jurnalistul Serghei Dovlatov îşi reciteşte articolele scrise pentru un ziar din Estonia sovietică şi conchide cu amărăciune că totul se rezumă la „zece ani de minciună şi de prefăcătorie“. Dincolo de cuvintele scrise la comandă, dincolo de compromisul cu minciuna, există totuşi „nişte oameni, dialoguri, sentimente, viaţă“ pentru care merită să demonstrezi că jurnalismul e o „muncă utilă“ în orice societate. Compromisul nu e numai o confesiune. Order Compromisul Preţ @ RON26,90 Qty: Adauga in cosul de...

Andrei Pleşu – Despre Noica. Noica inedit Centenar Constantin Noica – 1909/2009

Să ne imaginăm că Noica împlineşte 100 de ani. În jurul lui se adună, ca să-l sărbătorească, prietenii. Nu mulţi – cam cât membrii unei familii obişnuite. De fapt, e vorba chiar de o aniversare de familie, nu de una oficială. Fiecare musafir şi-a pregătit o scurtă cuvântare, pe care o rosteşte cu emoţie în faţa sărbătoritului. Deşi au teme diferite, micile discursuri evocă, toate, personalitatea maestrului şi amprenta lăsată de el, direct sau indirect, asupra celui care vorbeşte. Noica le mulţumeşte oaspeţilor făcându-le o surpriză: a descoperit într-un sertar nişte scrisori vechi, din secolul XX, şi citeşte din ele, spre deliciul asistenţei. Atmosfera, caldă, dar oarecum solemnă la început, se destinde. Soseşte şampania. Acum, musafirii sunt într-o dispoziţie de-a dreptul ludică. Cineva propune un concurs de versificaţie pornind de la o fotografie a maestrului… 2009 este anul Centenarului Constantin Noica, iar întâlnirea descrisă mai sus a avut loc în acest volum. După o Cronologie Constantin Noica, vorbesc Despre Noica Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihăilescu, Andrei Cornea, Andrei Pleşu, Ioana Pârvulescu, Sorin Vieru, Sorin Lavric. Textele lor sunt urmate de o secţiune intitulată Inedit, care cuprinde o conferinţă şi o serie de scrisori ale lui Noica (adresate lui Alexandru Dragomir şi Alexandru Elian), apoi câteva scrisori primite de cel dintâi. Ultima secţiune poartă titlul O joacă în marginea unei...

Neagu Djuvara – Thocomerius-Negru Vodă Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti

„De două veacuri, istoriografia noastră e obsedată de «continuitate», deci de permanenţă, de imobilitate; e o viziune strâmtă şi statică. Or, ceea ce a dat naştere Europei noi, cea de după Imperiul Roman, a fost Istoria în mişcare, au fost valurile succesive care, pornite din adâncul Asiei, i-au împins rând pe rând pe huni, care au pus în mişcare popoarele germanice, acestea, la rândul lor, i-au împins pe slavi, iar în urmă au venit celelalte mari valuri turanice, avarii, bulgarii, maghiarii, pecenegii, uzii, cumanii… Voivodatele româneşti sunt rezultatul indirect al ultimului val, cel cuman, lovit şi alungat, la rândul lui, de valul mongol din 1241. Când încercăm să înţelegem geneza tuturor noilor state din Europa medievală – tocmai din acest punct de vedere, al barbarilor migratori, trebuie să privim nu din perspectiva vechilor populaţii sedentare!“ (Neagu Djuvara) de acelaşi autor: Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX) O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri Amintiri şi poveşti mai...

Neagu Djuvara – Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)

Neagu Djuvara (n. 18 august 1916), fiul Tincăi Grădişteanu şi al lui Marcel Djuvara, nu a ales întâmplător subiectul cărţii sale: este ultimul descendent, pe linie maternă, al unui neam boieresc important care a dat ţării membri în elita politică cu ajutorul căreia domnii pământeni au domnit în Ţara Românească, iar pe linie paternă, al unui alt neam de boieri, aromâni la origine, stabiliţi în principate la sfârşitul veacului al XVIII-lea, care a dat şi el ţării politicieni, diplomaţi, medici, profesori universitari. O demonstraţie în răspăr cu imaginea cultivată de regimul nivelator din ultimii 50 de ani, care a negat vehement rolul aristocraţiei în complexa structură socială, politică şi culturală a principatelor române. fragment din interviul cu Eugenia Vodă Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor este o cercetare asupra unei familii boiereşti şi, în fapt, un volum ce priveşte istoria instituţiilor politice româneşti premoderne. Fără tagadă, aşa cum reiese din minunata demonstraţie a autorului, istoria boierimii române atinge încontinuu istoria politică a principatelor, deoarece marea boierime a jucat un rol foarte însemnat – ba chiar dominant în guvernarea ţării, dinainte de „descălecători“ şi până la naşterea României moderne. Vom descoperi în ce fel marile familii boiereşti şi-au dobândit sau şi-au pierdut moşiile şi, odată cu averile, privilegiile politice şi dregătoriile înalte. Cum au fost rând pe rând şi mai mult sau mai puţin conştient, agenţii aproape exclusivi a trei influenţe străine, determinante în domeniul culturii: cea slavonă, în primele timpuri ale Evului nostru Mediu, cea greacă, apoi turco-fanariotă, în secolele XVII-XVIII, la urmă cea franceză în secolul al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea. Cum au încheiat alianţe de familie, puternic marcate de endogamie, pentru a conserva rangurile şi din nou averile. Cum femeile, adesea aprige, au jucat un rol însemnat în transmiterea numelui. Cum ei, boierii, au fost promotorii modernizării României ca revoluţionari,...